De la moartea lui Stalin la înmormântarea cultului său…

La sfârşitul lui februarie 1956, a avut loc primul Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, după moartea lui Stalin, la care Nikita Hruşciov a ţinut o cuvântare intrată în istorie drept discursul secret care, în câteva săptămâni, era ştiut de la Moscova la Varşovia şi de aici la Haifa şi imediat la Washington. Numit discurs secret numai pentru a atrage cât mai mulţi curioşi să vadă ce a avut de spus noul lider comunist, Nikita Hruşciov, cel mai apropiat tovarăş de beţii a lui Stalin. Istoria consemnează că împreună au tras ultima beţie mortală, numai pentru Stalin, până la patru dimineaţa, apoi s-au despărţit tovărăşeşte, fiecare apucând-o pe drumul lui.

În doar câteva fraze, pentru că e interesant, să ne întoarcem la sfârşitul pământesc al lui Stalin din martie 1953, o adevărată uşurare în întregul lagăr comunist. Degradarea patologică a lui Stalin se agravase în ultimii ani prin deteriorare cerebrală pe fond hipertensiv, ateroscleros şi alcoolism susţinut din greu. Odată cu înrăutăţirea sănătăţii, statutul lui paranoic a atins paroxismul văzând în jur numai duşmani şi asasini, făcând fixaţie şi pe evrei, plecând de ideea ca medicul său, evreu, vrea să-l termine. Din paranoia conducătorului popoarelor s-a născut complotul doctorilor, în care nu erau toţi evrei şi nu erau toţi doctori, dar au sfârşit-o prin torturi în închisorile NKVD-ului sau pe undeva prin închisori sau lagărele din Siberia. Intrase groaza şi în cei din Biroul Politic, erau şi acolo câţiva evrei, fiindcă Stalin le tot repeta „fiecare evreu este un spion potenţial, toţi evreii naţionalişti sunt agenţi ai serviciilor americane, trebuie deportaţi, lichidaţi”.

Paranoia cu duşmanii poporului, agenţi şi complotişti, atinsese cote groteşti, deduse şi din următorul fapt. Într-o zi Stalin a primit la Kremlin o mică delegaţie dintr-o republică oarecare, pentru a o felicita pentru rezultatele obţinute în construcţia societăţii comuniste la ei în republică. Cei din delegaţie erau topiţi de frică şi emoţii că au văzut, auzit şi dat mâna cu Stalin şi au plecat fericiţi Nu mult după această întâlnire, Stalin a dat furios alarma că i s-a furat pipa din birou. Alertă NKVD-istă de grad maxim si a fost suficient să spună cine a fost în birou şi imediat li s-a luat urma delegaţilor, coborâţi din tren, arestaţi, interogaţi şi torturaţi „ala carte NKVD’’. Doi dintre ei au semnat declaraţia că au luat-o după care au şi murit. Ceilalţi, să scape de torturi, au declarat că într-adevăr morţii au luat pipa tovarăşului Stalin, să o arate la ei în republică, dar pentru că nu s-a găsit la ei probabil au lăsat-o în tren. Trenul a fost oprit imediat, nimeni nu a mai coborât din tren şi trei zile au tot scotocit, dar pipa nu a fost găsită, iar ceilalţi trei din delegaţie au fost consideraţi complici şi trimişi în Siberia. După câteva zile un înalt ofiţer NKVD-ist a venit cu raportul la Stalin, care nici nu-şi mai amintea de ce era vorba. Când i s-a amintit că era vorba de pipă, Stalin a dat din mână şi spus că a găsit-o într-un dosar. Ofiţerul nu a schiţat nici un gest, dar din poziţia de drepţi în care era încremenit, a întrebat ce să facă cu cei trimişi în Siberia? Stalin i-a răspuns: „Dacă au recunoscut, atunci să-şi ispăşească pedeapsa’’.

Moartea lui Stalin a fost o uşurare întâi de toate pentru cei din imediatul lui anturaj fiind şi ei suspectaţi, ceea ce a făcut pe alţii să creadă că ei l-au asasinat pentru a scăpa cu viaţă. S-au consumat câţiva hectolitri de cerneală cu asemenea presupuneri, suspiciuni, atentate. E amuzantă o scrisoare, găsită în biroul lui după moarte, în care Tito îi scria să nu-i mai trimită asasini pe cap „am prins deja vreo cinci şi dacă mă supăr îţi trimit eu unul, asigurându-te că de al doilea nu va mai fi nevoie” (aprig croat). Nu a fost nevoie de nici unu, pentru că după ultima beţie împreună cu Hruşciov şi Beria, s-a sculat din pat, vrând să meargă unde şi conducătorul popoarelor eliberate mergea singur, a căzut dând cu capul de podea atât cât trebuia pentru o hemoragie cerebrală ce asigură un deces, intervenit în următoarele zile, sub privirile neliniştite ale celor din Biroul Politic de teama că ar putea să-şi revină. Au încărunţit aşteptând momentul de profundă uşurare, apoi au intrat în panică fiindcă trebuiau să anunţe moartea conducătorului popoarelor lumii convertite la comunism sau pe cale de convertire, ce stătea în faţa lor precum orice muritor de rând, când lor, şi altora, le era teamă că va fi nemuritor fiindcă a creat şi condus şi el o lume mai anormală decât toate până la el. Au trecut cu mari emoţii şi dureri de cap peste hop-ul anunţului, ce a fost sinistru de grav declamat la radio, dar nimeni nu s-a sinucis, doar o groază de comunişti şi ne-comunişti s-au îmbătat şi beţi fiind a dat plânsul în ei până ce s-au trezit. Funeraliile au fost pe măsura cultului pe care-l avea în tot lagărul comunist. Moscoviţii au fost scoşi la întristare, lăsându-se cu moarte de om fiindcă s-au călcat în picioare îmbrâncindu-se să-l vadă mort, să fie siguri. Să nu mai vorbim ce mare jale a trebuit să mimeze popoarele eliberate în cele trei zile de doliu, duplicitatea atingând apogeul în ţările vasale Moscovei. Cel puţin la noi, în România, când s-au ţinut cele trei minute de reculegere tot ce mişca a trebuit să înţepenească pe dinafară în timp ce pe dinăuntru aduceau mulţumire Celui de Sus. Se năştea o speranţă în fiecare, în toate ţările se năşteau speranţe de plecarea eliberatorilor la ei acasă, să le mai dea şi ai lor de mâncare, fiindcă pe ele le-au mâncat de tot.

Moartea lui Stalin a fost un început promiţător pentru omenirea din lagărul comunist şi o bătaie perfidă pentru scaunul rămas vacant, pe care a câştigat-o cel mai înzestrat în uneltiri şi rezistent la băutură, Nikita Hruşciov care, pentru început l-a lichidat pe Lavrenti Beria, şeful NKVD-ului fiindcă făcuse prea multe, ştia prea multe, vroia prea multe şi cea mai sigură anihilare este tăcerea de mort în lupta pentru putere. Hruşciov avea un vechi aliat, încă de la revoluţia bolşevică, confident de nădejde pe Anastas Mikoian, un armean foarte inteligent de care educaţia s-a prins pe parcurs, un rar supravieţuitor bolşevic de la Lenin până în zilele lui Hruşciov şi pe un vechi tovarăş de partid şi revoluţie, Alexei Snegov care, după moartea satrapului, a fost eliberat din Gulag. S-au întâlnit şi au fost de-a dreptul şocaţi de relatările tovarăşului lor despre Gulag în care a supravieţuit cu greu 17 ani în condiţii inumane în lagărele de muncă forţată de la cercul polar, împreună cu zeci de mii de cetăţeni fără vreo vină dovedită, interogaţi cu cruzime de NKVD şi azvârliţi fără condamnări în Gulag pentru pierire. În concluzie Alexei Snegov a spus: „Dacă dumneavoastră( se referea la Mikoian, ce devenise preşedintele consiliului de miniştri şi Hruşciov secretarul general al partidului) nu vă delimitaţi de Stalin la primul congres după moartea lui, şi dacă nu faceţi publice crimele lui, atunci veţi deveni complici ai acestor crime’’.

Nu se mai vorbeşte de acest bolşevic dedicat partidului şi revoluţiei, supravieţuitorul unei detenţii crunte datorită unor false denunţuri, dar trebuie reţinut pentru că asta a fost adevărata scânteie a evenimentelor din 1956. De la el, Mikoian şi Hruşciov a preluat ideea şi s-au hotărât să-i prezinte crimele şi cultul personalităţii în discursul secret a lui Hruşciov ce a zguduit tot lagărul comunist cu mari consecinţe. Discursul a fost pregătit luni de zile de o comisie specială din ordinul lui Hruşciov. Dovezile prezentate au fost cutremurătoare, de exemplu într-un singur an, 1937-1938, din perioada Marii Epurări au fost arestate pentru activităţi antisovietice un milion şi jumătate de cetăţeni dintre care peste 680.000 au fost executaţi, restul trimişi în Gulag. Sau, când Stalin a dat ordinul represiunii în masă pentru accelerarea colectivizării au fost arestaţi cetăţeni obişnuiţi, luaţi de pe stradă la întâmplare, interogaţi, maltrataţi ucişi sau trimişi în Gulag. Aşa s-a înfăptuit comunismul sovietic, de aceia multora le era frică de Stalin şi mort!

La începutul Congresului XX, Mikoian a făcut o primă tatonare vorbind despre cultul lui Stalin şi a speriat majoritatea participanţilor, dintre care unii sau indignat de frică, din ignoranţă. Tovarăşilor le era frică şi de Stalin mort a concluzionat Mikoian în familie, când însuşi fratele lui i-a spus că a greşit criticându-l pe Stalin! După aceste reacţii ale participanţilor ce aveau cultul personalităţii lui Stalin adânc implantat în ei, dar nu ştiau nimic de milioanele nevinovate ce au suferit în Gulag, Mikoian şi Hruşciov au hotărât să lase discursul critic la adresa lui Stalin pânădupă alegeri, după ce vor fi siguri că au fost aleşi pe poziţiile care le deţineau. După reuşita în alegeri, au hotărât să expună discursul, ce demola cultul personalităţii lui Stalin, numai în faţa comitetului central şi a biroului politic, fără invitaţi şi presă. Astfel discursul numit „secret” a fost ţinut de Hruşciov timp de patru ore, dând transpiraţii şi fiori reci ascultătorilor. A fost o mare bombă politico-ideologică, una cu totul deosebită având efecte în serie, de la cele imediate la cele din Polonia, Ungaria până la protestele studenţilor timişoreni din 30-31 octombrie 1956. Dacă vom urmării atent firul faptelor istorice vom vedea că scânteia a pornit de la Alexei Snegov la Hruşciov şi Mikoian care s-au hotărât să pregătească un discurs limitat numai despre crimele şi cultului personalităţii, dar a ieşit o bombă ce, odată detonată, nu au mai putut să-i controleze efectele ce au urmat din primăvară până în toamnă, în deosebi cele din afara Uniunii Sovietice. Primii au fost muncitorii din Poznan care prin declanşarea grevei generale au zguduit Polonia, determinând revenirea în fruntea partidului a lui Wladyslav Gomulka, care a luat hotărâri democratice şi economice favorabile, a relaxat opresiunea Moscovei. Imediat, ungurii au preluat ştafeta poloneză încercând mai multe reforme în spiritul lor propriu. Reverberaţia bombei ideologice de la Moscova a ajuns la începutul anului universitar şi la studenţii români, cu standard de existenţă subliminal, puternic supravegheaţi, controlaţi şi îndoctrinaţi, depravaţi şi de minima libertate.

Hruşciov şi Mikoian au considerat să trimită o copie strict secretă fiecărui secretar general de partid comunist din ţările eliberate pentru a o discuta numai în cadrul biroului politic, deci la vârf. Exemplarul trimis lui Wladyslav Gomulka stătea pe biroul secretarei sale, Lucia Baranovski care avea un prieten ziarist, Viktor Graievski care răsfoindu-l a dorit să-l citească iar buna lui prietenă i l-a împrumutat. Am uitat, prietenul era evreu şi l-a dus direct la Ambasada Israelului unde a fost întregime fotografiat şi trimis în Israel, de unde tot pe căi, absolut diplomatice, a ajuns undeva, nu spun unde, în Statele Unite ce dispune de mulţi ziarişti şi ziare. Acest traseu al documentului secret nu este o halucinaţie paranoică stalinistă. e real, menţionat în istorie, iar Moshe Dayan după citire a spus: „URSS va dispare în 30 de ani”, o profeţie corectă, s-a înşelat doar cu cinci ani în precizarea datei, asta nu ne mai interesează, dar conţinutul discursului secret e bine de aflat, cel puţin în linii mari.

Sumar prezentat, acesta începe cu repudierea cultului personalităţii a lui Stalin cu citate din clasicii marxist leninişti ce dezaprobă, denunţă cultul oricărui individ, urmat de remarcile tovarăşei de viaţă a lui Lenin, Nadejda Krupskaia, despre caracterul lui Stalin, capricios, despotic, violent, brutal şi impunând supunere absolută la părerile şi hotărârile lui. Stalin a introdus termenul de duşman al poporului şi cei bănuiţi de intenţii ostile erau preluaţi de NKVD şi, prin metode de anchete şi torturi, nu se opreau până ce nu obţineau mărturisirile dorite după care lichidarea nu mai era o problemă, nici de timp, nici de formă. Lichidarea fără cruţare, în masă a duşmanilor poporului şi ai Marii Revoluţii a continuat şi după ce revoluţia a fost victorioasă, după ce sistemul comunist era stabilizat la putere şi totuşi ’’multe zeci de mii de comunişti cinstiţi şi nevinovaţi au murit ca rezultat al acestor monstruoase falsificări’’ dându-se cazuri şi cazuri nominale. Stalin a violat normele partidului privind conducerea colectivă prin Biroul Politic, „fără să dea socoteală nimănui’’ şi a dat ordin de reprimarea vechilor bolşevici, rudimentari ca structură, dar devotaţi idealurilor comuniste. Exemplificare a fost soarta celor 1.966 de delegaţi la Congresul XVII-lea dintre care 848 au fost declaraţi contrarevoluţionari, duşmani ai poporului şi au fost executaţi. A continuat să ordone extinderea persecuţiilor, jubilând cu „NKVD şi-a depăşit planul cu patru ani”. Un alt punct important, prezentat cu date statistice a fost deportarea de popoare întregi ce a fost iniţiată şi ordonată de Stalin, executată de NKVD-ul lui Beria. Să ne gândim cu pioşenie la soarta bucovinenilor şi basarabenilor români deportaţi de pe plaiurile lor natale, strămoşeşti ocupate de comuniştii ruşi, să nu uităm, să nu mai acceptăm ideile şi învăţăturile lor de veşnici invadatori.

Un alt paragraf este rezervat grandilocvenţei sale din timpul războiului mondial, când a trebuit să fi portretizat ca geniu militar, dându-se exemplu filmul Cădera Berlinului, victorie ce i se datorează numai şi numai lui şi în acest timp trebuia să i se înalţe poezii şi ode, versiunea imnului Uniunii Sovietice din ani 1944-1953 făcea referiri la măreţul conducător. În toate ţările eliberate de Stalin a trebuit ca un oraş important să-i poarte numele. Anecdotic se spune că, iniţial au ales Sibiul, recunoscut pentru salamul de Sibiu, ori dacă i se dădea numele de Stalin, românii ar fi mâncat salamul lui Stalin, aşa că năpasta a căzut pe Braşov, care făcea tractoare necomestibile. Ce să mai adaug, poate să afirm că Nero, Caligula, Elagabalus sunt nişte pigmei pe lângă Stalin, iar eu eram pionier în acele vremuri şi detaşamentul nostru îi trimetea lunar o scrisoare de laudă, preamărire şi mulţumire măreţului generalisim! Cea mai cruntă formă de îndoctrinare, pe lângă care corvoada zilnică de stat la coadă pentru pâinea pe cartelă era floare la ureche, trebuind să stăm din timp la coadă fiindcă erau mai multe cartele decât pâine! Nu pot uita nici înghesuiala de la interminabilele cozi la ulei, mergeam cu soră mea departe, la triajul Gării Mari din Timişoara, unde pe o linie moartă era tras un vagon cisternă din care ni se dădea un ulei de floarea soarelui brut, nefiltrat în sticlele noastre, de un litru, aduse de acasă.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*