Momente referenţiale în multimilenara cultură chineză (2)

Din cele spuse până aici, lesne se poate deduce că următorul moment referenţial din cultura chineză se cheamă Visul din pavilionul roşu, romanul fluviu cu care se încheie multiseculara literatură clasică chineză. Căci autorul Cao Zhan, cunoscut în cultura chineză şi universală sub pseudonimul Cao Xue-qin (în Capitolul V al cărţii aflăm că termenul qin desemnează un instrument muzical cu coarde), se naşte în anul 1715 (la limita dintre Evul mediu şi epoca modernă) în localitatea Jiangning din nord-estul Chinei, ca membru al unei străvechi familii de înalţi demnitari manciurieni (de la străbunicul Cao Cheng-chan şi până la tatăl Cho Zhao), bunicul făcând parte din cei „nouă dregători cu renume” ai dinastiei. Dar frământările de la Curte se răsfrâng dezastruos asupra familiei viitorului scriitor: tatăl Cao Zhao intră brusc în dizgraţie, este destituit din funcţie, deposedat de avere şi, în anul 1727 (cel de-al cincilea an de domnie al împăratului Yong Zheng) condamnat la moarte.

Ruinată, familia va fi nevoită să se mute la Pekin, unde-i rămăsese neconfiscată o mică parte din avere. Dar cum persecuţiile au continuat până la distrugerea completă a familiei, tânărul Cao Zhan ajunge să trăiască de azi pe mâine din vânzarea tablourilor pe care le picta cu atâta măiestrie, încât se spune că însuşi împăratul l-ar fi invitat să-i decoreze palatul şi că acesta, din motive lesne de înţeles, ar fi refuzat.

Se cunosc foarte puţine date din viaţa acestui multilateral artist (era şi un foarte apreciat poet, lucru dovedit cu prisosinţă în Visul din pavilionul roşu), care a cunoscut atât prosperitatea, cât şi ruina marii familii nobiliare Cao. De pildă, nu se cunoaşte cu exactitate data la care a început romanul (pesemne că destul de târziu, având în vedere faptul că n-a izbutit să-l termine), în schimb se ştie foarte bine că moartea unicului său fiu în ziua de 12 februarie 1763 l-a afectat atât de mult, încât anul următor a căzut la pat şi a murit.

Cronică a decăderii marii familii nobiliare Jia la mijlocul secolului al XVIII-lea, prin extensie a întregii clase nobiliare, romanul oferă totodată informaţii exacte din viaţa autorului, care ajută la completarea golurilor din biografia acestuia. Pe această cale aflăm încă din primul capitol cum Cao Xue-qin şi-a impus să scrie cartea, deşi la vremea respectivă deja locuia într-o colibă, „aproape un bordei săpat în pământ”, precizează Ileana Hogea-Velişcu în Prefaţă: „Nici scaunul aspru, împletit din nuiele, nici vatra afumată din coliba mea mizeră, acoperită cu trestie, cu pereţii din chirpici şi cu patul legat cu funii, ca să nu se surpe, nu-mi vor stăvili gândurile îndrăzneţe, fiindcă şi vântul dimineţilor, şi luna nopţilor, şi salcia din cerdac, şi florile din grădină mă îmbie să scriu”. Şi aşa începe odiseea acestei neasemuite cărţi, până la versiunea românească cu 39 de capitole (Editura Minerva, BPT, 1975), în excelenta tălmăcire din chineza veche a Ilenei Hogea-Velişcu şi a lui Iv. Martinovici. Căci în forma lăsată de Cao Xue-qin, cartea cuprindea 80 de capitole, era intitulată Istoria pietrei şi, în manuscris, făcuse ocolul Pekinului abia la doi ani după moartea autorului.

În anul 1791, deci la aproape 30 de ani de la moartea lui Cao Xue-qin, cartea este publicată pentru prima dată de către editorul Cheng Wei-yuan, dar într-o versiune cu 120 de capitole. Târziu în epoca modernă s-a stabilit că cele 40 de capitole suplimentare, la fel ca desăvârşirea romanului şi schimbarea titlului se datorează lui Gao E, prietenul lui Cheng Wei-yuan.

Liniar în ceea ce priveşte subiectul şi pictural din punct de vedere compoziţional-artistic, Visul din pavilionul roşu este deodată romanul tinereţii lui Jia Bao-yu (de la naşterea lui miraculoasă cu pietricica în gură, până la călugărirea sa) şi captivanta pledoarie în favoarea mentalităţii daoist-budiste, o mentalitate în conflict deschis cu caracterul dominant al confucianismului din familia chineză în general, din familia aristocrată în special.

După cum se ştie, bazele taoismului (tao sau dao se traduce prin cale, drum, esenţă) au fost puse de legendarul gânditor antic Lao Zi (sec. VI î.e.n.) în Cartea despre dao, scriere atribuită lui de către tradiţie. Însă discipolul său Zuang Zi va fi acela care imprimă doctrinei o orientare mistico-religioasă şi astfel, la începutul erei noastre, ridică taoismul la rangul de filosofie şi religie. O gândire în care nobleţea spiritului poate fi descoperită doar cu ajutorul iluziei şi visului, altfel spus admiţând aidoma lui Zuang Zi că viaţa este doar un vis.

N.B.: Într-una din celebrele lui ilustrări din Cartea despre dao, Zuang Zi ne spune că odată a visat că s-a transformat în fluture. Adormind, la rândul lui fluturele visează că s-a prefăcut în om, fapt pentru care subtilul filosof se întreabă cine este el la urma urmei: omul care s-a preschimbat în fluture, ori fluturele care s-a transformat în om. Iată de ce încă din primul capitol al romanului suntem înştiinţaţi de Cao Xue-qin că „în carte voi folosi des cuvintele «vis» şi «iluzie»”, concepte care în credinţa budistă desemnează esenţa vieţii pământene a omului.

De altminteri, piatra cu care Bao-yu s-a născut în gură (Bao Yu are înţelesul de piatră nestemată) şi care nu întâmplător la „piciorul vârfului Jinggeng” a fost depistată/întâlnită şi învestită cu puteri miraculoase de către un călugăr budist şi unul daoist, această piatră fermecată, considerată de atotputernica Jia Mu ca fiind însăşi viaţa lui Bao-yu, era de fapt puntea de legătură dintre real şi ireal, moarte şi nemurire, iar Bao-yu – ne spune Ileana Hogea-Velişcu – „ca posesor al ei, solul lumii pure a iluziei în lumea pământeană întinată, cel care avea să călătorească pentru a afla în cântecele intitulate Visul din pavilionul roşu destinele marii familii Jia”.

Bao-yu fusese predestinat să schimbe ordinea şi severele moravuri devenite obişnuinţă pentru toţi locatarii castelelor Rongguo şi Ningguo (aflăm în al şaselea capitol că numai în castelul Rongguo „trăiau laolaltă mai mult de trei sute de stăpâni şi slugi”) şi, prin cutezanţa gândirii sale, să consolideze dominaţia femeii asupra bărbatului; o dominaţie deja în derulare dacă se are în vedere faptul că toţi bărbaţii cu excepţia lui Jia Zhong, tatăl lui Bao-yu, cad în dizgraţie, că octogenara bunică Jia Mu acaparează puterea spirituală în familie (ei i se dă raportul şi i se ştie de frică), iar Feng Jie pe cea administrativă.

Puterea în mâinile femeilor, asociată cu aversiunea faţă de bărbaţi, este una din ideile centrale ale cărţii, pe care Cao Xue-qin nu doar că i-o împrumută lui Bao-yu („Faţă de aceste făpturi încerc o mare veneraţie, ca pentru animalele fabuloase ori păsările rare, florile şi ierburile neobişnuite”, se confesează Bao-yu valetului său), dar autorul chiar ţine să i-o transmită cititorului în mod direct şi neechivoc: „Oi fi eu păcătos, recunosc, dar n-am să las să se ofilească neştiute în iatacuri femeile acelea, numai de dragul de a-mi ascunde cusururile”… Iată motivul pentru care, în loc să înveţe canoanele confucianiste şi să-şi însuşească dogmele budiste şi daoiste ca să poată participa la examene pentru dobândirea unui titlu de dregător, Bao-yu se simte cel mai bine în compania femeilor (este, de altfel, nepotul favorit al lui Jia Mu), îşi simpatizează mult de tot servitoarele cu care se înţelege, se lasă atras de farmecul lui Bao-chai, cu care – prin vrerea de neschimbat a bunicii sale – va fi în mare grabă căsătorit, şi meditează la dragostea ce-o nutreşte faţă de delicata şi bolnăvicioasa lui verişoară Lin Dai-yu: „Eu n-am decât o singură inimă şi de mult i-am dat-o surioarei Lin. Dacă va veni ea la mine, mi-o va aduce înapoi şi din nou o voi pune în piept”.

Dar cum Dai-yu moare chiar în ziua în care Bao-yu este silit de cerbicia altora să o ia în căsătorie pe Bao-chai, din respect faţă de memoria strămoşilor şi, desigur, împins de la spate de stăruinţele deloc blânde ale tatălui său, până la urmă Bao-yu candidează la examenele de stat, reuşeşte excelent (lucrarea lui este remarcată de împărat) şi, mai înainte de-a intra în posesia titlului, fuge de lume şi se dedică vieţii pure de călugăr, singura modalitate prin care are convingerea că o poate regăsi pe Dai-Yu. „Şi astfel, ne înştiinţează Ileana Hogea-Velişcu, Bao-yu, dintr-un învins la modul real, devine triumfător în planul «visului». Triumful lui este acela al iubirii asupra datinilor şi a morţii”.

În magistrala lor împletire, trei pârghii artistice contribuie ca Visul din pavilionul roşu să-şi merite cu vârf şi îndesat eticheta de capodoperă:

1) Talentul de povestitor al autorului, care ştie ca nimeni altul să se slujească de miezoasa înţelepciune a proverbelor: „Miriapodele nici când mor nu cad”; „Omul gândeşte şi Cerul hotărăşte”; „Mai degrabă treci marea, decât să intri pe poarta bogătaşilor”; „Bine faci, bine găseşti”; „Zâmbetul nu-l cumperi cu tot aurul din lume”.

2) Splendidele poezii cu ajutorul cărora fie că realizează portrete feminine de-o mare prospeţime („Un fruct al primăverii e chipul zâmbitor,/ În plete lungi smaraldu-i lucitor,/ Ca sâmburii de rodie, albi dinţii îi zăresc/ Şi buze carminate privirea mi-o răpesc”), fie că într-un singur vers („Năpăstuit e omul prea plin de simţire”) reuşeşte să concentreze o întreagă filosofie a nedreptăţii şi suferinţii.

3) Excepţionalul simţ cromatic de adevărat pictor, pe care-l pune la treabă pentru a descrie, printre altele, bogatele veşminte ale lui Bao-yu: „Purta un veston de brocart de un roşu închis, cu mânecile înguste, brodate cu fluturaşi pestriţi zburând printre flori. O cingătoare colorată, cu franjuri lungi în formă de spic, îi cuprindea mijlocul; peste veston, aruncată, o pelerină de atlas japonez de culoare verde închis, de asemenea tivită cu franjuri. În picioare purta ciuboţele din atlas negru cu tălpile albe”.

*

Şi iată-ne ajunşi la scriitorii Lu Xun, Mao Dun, Bing Xin şi Ba Jin, ceea ce se cheamă literatura contemporană şi, totodată, cel de-al cincilea nod cultural. Fireşte, literatura contemporană (mai exact cea de după 4 Mai 1919) este mult mai puţin cunoscută ca literatura chineză clasică. De ce acest reper cronologic – 4 Mai 1919 – şi nu altul? Pentru că pe fondul demonstraţiilor de nemulţumire vizavi de hotărârile Tratatului de pace de la Versailles, care acorda Japoniei drepturi speciale în peninsula chineză Shandong, mişcarea de la 4 Mai a cunoscut o asemenea amploare şi a avut un atare răsunet în toată China, încât a devenit emblema noii literaturi şi culturi chineze.

De fapt, germenii acestui vast şi complex proces de înnoire culturală trebuie căutaţi în primul număr al revistei Tineretul nou, revistă ce apare la Shanghai în anul 1915 şi care cere, ne spune Paul Mariş în Prefaţa la romanul Nopţi reci al lui Ba Jin, „cu vehemenţă abolirea literaturii aristocratice, înlăturarea unei literaturi a lamentaţiilor dulcege ale funcţionarilor şi politicienilor rataţi, dar, mai ales, se cerea eliminarea din literatură a limbii clasice (wenyan), devenită o limbă moartă, ininteligibilă pentru marea masă şi accesibilă numai intelectualilor”. Se căuta în acest chip nu doar pe plan estetic ruperea cu tradiţia, ci şi pe plan ideologic, căci confucianismul (esenţa tradiţiei chineze) era făcut responsabil pentru starea de înapoiere a Chinei. Dar, mă rog, ce legătură are literatura cu tagma funcţionarilor şi politicienilor? Are, şi încă una foarte strânsă, dregătorul şi omul de litere unindu-se în una şi aceeaşi persoană, deoarece specificul tuturor examenelor chinezeşti pentru selectarea funcţionarilor mari şi mici, cerea candidaţilor să posede o vastă cultură clasică.

Iată motivul pentru care în cele mai multe cazuri personalitatea dregătorului era dublată de cea a artistului. Tot aşa, dacă în Occident politicienii-artişti sunt extrem de rari, în China este o adevărată regulă, faptul acesta fiind cel mai limpede ilustrat de preşedintele-poet Mao Zedong…

Deşi nu a făcut parte dintre iniţiatorii mişcării de la 4 Mai, deosebit de reprezentativ pentru Noua Literatură mi se pare Li Feigan, adevăratul nume al viitorului scriitor Ba Jin, întrucât prin întreaga lui operă de nuvelist şi romancier (amintesc trilogiile Dragostea şi Torentul, precum şi romanele Familia şi Nopţi reci), el oferă cititorilor în general, culturii chineze în special un foarte apreciat răspuns la spinoasa şi mereu actuala problemă a raportului dintre tradiţie şi inovaţie. (sfârșit)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*