Momente referenţiale în multimilenara cultură chineză (1)

Primul moment sau, mai exact, primul punct nodal în cultura chineză este desigur poezia sa antică, intrată în literatura universală prin antologia de poezii populare Cartea cântecelor (colecţie de poezii apărute în secolele XI-VII î.e.n.), iar în secolul VIII e.n. (începutul renaşterii chineze), copios completat de poezia cultă a doi străluciţi poeţi: Li Tai-pe, poet al iubirii şi al vieţii plăcute, şi Du Fu sau Tu Fu, cel care prin profunzimea sentimentelor artistice, realismul viziunii (nedreptăţi sociale, grozăviile războaielor), ca şi prin forţa expresiei, continuă să fie considerat cel mai mare poet chinez al tuturor timpurilor.

În Prefaţa la romanul Călătorie spre soare-apune (Biblioteca pentru toţi, 1971), Corneliu Rudescu este de părere că „La fel ca proza tuturor popoarelor, proza chineză a apărut şi s-a dezvoltat mult mai târziu decât poezia, care pretutindeni a fost prima formă de creaţie artistică”.

 Aşa este, dar cu toate astea, încă din secolele III-IV e.n., în China antică circulau oral o serie de mituri şi legende, care mai târziu au fost culese şi scrise într-o formă literară: Cartea munţilor şi a mărilor, Cartea apelor şi Cartea regelui Mu. Căci era epoca povestitorilor şi, aşa cum ne informează acelaşi C. Rudescu, „Profesiunea de povestitor a devenit cu timpul foarte populară şi un mijloc de câştigare a existenţei”. În plus, aceştia (în Amintiri despre cele petrecute în Hangdjou în secolul 13, se spune că aici existau nu mai puţin de 93 de povestitori faimoşi, dintre care 52 maeştri în povestiri romantice, 23 în povestiri istorice, 17 în povestiri budiste şi unul în glume), aceştia, deci, nu numai că, pentru a fi lesne urmăriţi de ascultători, povesteau în graiul poporului, dar – pentru ca firul povestirii să fie închegat şi curgător – îşi pregăteau textele în scris.

Toate aceste texte au fost numite huapăn şi, cu timpul, multe dintre ele au fost adunate şi publicate în antologii precum Povestiri populare din capitală, Povestiri ca să ia oamenii aminte şi Povestiri pentru a deştepta oamenii.

Cum între scurtele istorioare din secolele III-IV e.n. şi povestirile de proporţiile romanului din această perioadă este o mare diferenţă, iată că genul literar al povestirilor populare chinezeşti înregistrează acel considerabil progres ca întindere şi acţiune, din care în mod firesc se vor ivi primele romane.

Astfel, Povestiri din perioada Sinan Hă, îndeosebi cu partea sa privind răscoala din anul 1122 de sub conducerea lui Sun Tzian de pe teritoriul actualei provincii Şandun, constituie principalul izvor de inspiraţie pentru Şi Nai-an, autorul romanului Pe malul apei, iar Călătorie după sutrele budiste a călugărului Süen Dzang în timpul dinastiei Tang, va fi aşezată de marele scriitor U Ceng-en la baza romanului său fantastico-alegoric Călătorie spre soare-apune.

De precizat că majoritatea povestirilor huapăn descriu viaţa aşa cum era în epoca respectivă, cu prostia şi incorectitudinea judecătorilor, cu neomenia şi lăcomia dregătorilor, cu lupta potentaţilor pentru putere şi enormele suferinţe provocate de războaie celor mulţi şi săraci, dar şi cu faptele eroice ale răsculaţilor. Şi încă două precizări, după care voi trece la următorul moment nodal din cultura chineză:

a) În paralel cu saltul valoric înregistrat de povestirile populare, în proza cultă chineză apare nuvela artistico-literară (ciuanţi), care, îndeosebi în secolele VIII-IX, atinge un înalt nivel al dezvoltării ei. (Doar câteva cuvinte despre caracterul contemporan al subiectului majorităţii nuvelelor: Fiind primele produse din proza chineză închegată, în ele nu numai că locul şi momentul acţiunii sunt întotdeauna indicate, dar este înfăţişată şi viaţa păturii din care făceau parte scriitorii, cărturarii, slujbaşii şi mica moşierime).

b) Dacă secolele XII-XIII au reprezentat epoca de aur a povestirilor, cu siguranţă că epoca dinastică Ming (1368-1644) constituie perioada de dezvoltare a economiei (călătorii pe mare şi uscat în ţinuturi îndepărtate şi cu mult înaintea marilor descoperiri geografice ale europenilor, intense schimburi comerciale cu India, Persia etc.), precum şi epoca de aur a romanului chinez.

*

Iată de ce consider eu că al doilea moment nodal în cultura chineză după amintita strălucire datorată poeziei, nu poate să fie decât splendidul roman de aventuri şi de înaltă ţinută artistică Pe malul apei, roman a cărui paternitate îi este atribuită de istoriografia contemporană chineză lui Şi Nai-an (1296-1370). Prin urmare, un contemporan al lui Giovanni Boccaccio.

Aşa cum spuneam mai sus, romanul se inspiră din faptele de vitejie ale răsculaţilor (în carte li se spune tâlhari) întăriţi la Lianşanbo (Mlaştina Muntelui Lian) mai întâi sub conducerea lui Ciao Gai, apoi sub cea a lui Sun Ţzian, fost grămătic judecătoresc. Deoarece până la noi au ajuns numeroase variante ale romanului Pe malul apei, toate masiv interpolate, istoria literară reţine ca autentice doar tipul A cu 70 de capitole şi tipul B cu 120 de capitole. Cu următoarele două menţiuni:

1) Tipul A este mai apropiat de forma originală, întrucât critica literară a dovedit fără putinţă de tăgadă că cele mai multe dintre capitolele variantei B nu prezintă interes decât pentru istoria literară, ele fiind fie adăugiri operate de redactorii ediţiilor mai recente, fie prelucrări, amplificări şi subîmpărţiri arbitrare ale capitolelor din varianta A;

2) Fără excepţie, toate ediţiile chineze moderne şi traducerile europene ale romanului Pe malul apei, au la bază varianta A.

Cum cartea nu are unitatea şi cursivitatea romanului de mai târziu, textul ei fiind diluat de frecvente repetiţii, iată motivul pentru care ea însumează peste 1250 de pagini chiar în varianta scurtă cu 70 de capitole.

Pentru varianta românească (romanul a apărut în anul 1963 la Editura pentru Literatura Universală), tălmăcitorii Ştefana Velisar-Teodoreanu şi Andrei Bantaş nu doar că utilizează ediţia a II-a a traducerii engleze sub numele All Men Are Brothers (Toţi oamenii sunt fraţi), traducere efectuată în anul 1927 de scriitoarea Pearl Buck după varianta chineză în 70 de capitole, dar din cauza repetiţiilor de care aminteam mai sus, respectiva traducere românească a ales să publice doar 15 capitole succesive (capitolele XII-XXVI), considerându-se – aşa cum se precizează în secvenţa Din partea editurii – că „Acestea cuprind câteva dintre episoadele cele mai reprezentative, atât din punct de vedere tematic, cât şi din punct de vedere artistic, şi, având strânsă legătură între ele, prezintă avantajul că înţelegerea lor nu este condiţionată nici de lectura capitolelor precedente, nici de aceea a capitolelor ulterioare”.

Cu ajutorul numeroaselor personaje recrutate din toate straturile lumii satelor şi oraşelor chineze, Şi Nai-an ne oferă o imagine panoramică a societăţii feudale din China începutului celui de-al XII-lea veac, cu multă măiestrie artistică scoţând în evidenţă contrastul izbitor dintre însuşirile moral-spirituale ale vârfurilor ierarhiei feudale (lăcomia, zgârcenia, corupţia, cruzimea) şi cele ale oamenilor de rând (curajul, dărnicia, cinstea, curăţenia sufletească).

Iată, de exemplu, cum descrie autorul mentalitatea şi năravurile generalizate ale societăţii feudale chinezeşti din acele timpuri: „Pe vremurile acelea de demult era foarte uşor să ajungi dregător, dar mai greu să fii în slujba unui dregător. Şi de ce era aşa de uşor să ajungi dregător? Pentru că în vremurile acelea oamenii ticăloşi aveau multă putere pe lângă împărat şi se gudurau pe la curte, împlineau toate poftele împăratului şi aşa, prin linguşiri, izbutiseră să fure puterea din mâna împăratului şi s-o ţină pentru ei. Şi dacă un om nu era ruda lor, ei nu vroiau să-l lase să ajungă slujbaş decât numai în schimbul unor bani buni plătiţi de el”. N.B. Extraordinar! Parcă Şi Nai-an ar fi avut sub ochi starea de lucruri din România postdecembristă…

Fireşte că simpatia autorului (şi a cititorului totodată, graţie harului de care autorul dă dovadă) se îndreaptă spre galeria celor „treizeci şi şase de stele ale cerului şi cele şaptezeci şi două de stele ale pământului”, aşa cum metaforic sunt numite personajele din tabăra răsculaţilor de la Lianşanbo, precum: Ciao Gai, U Iun sau Marele-Înţelept, Gun Sun Şen sau Balaurul-Norilor, Liu Tan sau Diavolul-cu-capul-roşu şi, desigur, cei trei fraţi Iuan de pe malul lacului, ce astfel ne sunt înfăţişaţi de Şi Nai-an: Iuan-al-Doilea sau Nemuritorul, Iuan-al-Cincilea zis Viaţă-Scurtă şi Iuan-al-Şaptelea, poreclit Regele-diavolilor-fioroşi”.

Din Capitolul 11 până la sfârşitul versiunii româneşti (Cap. 15), atenţia autorului se îndreaptă spre U Sun, eroul preferat al tineretului chinez până şi în zilele noastre, îndeosebi pentru memorabila scenă în care de unul singur şi practic cu mâna goală, izbuteşte să ucidă fiorosul tigru de la trecătoarea Ţzin-ian-gan.

În pofida numărului mare de personaje (unele doar amintite, altele de-abia schiţate) şi a tehnicii de narare utilizată („De aici firul povestirii se desparte în două”, este la un moment dat înştiinţat cititorul), autorul reuşeşte să menţină interesul acestuia mereu treaz nu numai prin forţa talentului său (fluenţa narării, uşurinţa individualizării personajelor din câteva trăsături de condei, simplitatea cuceritoare a limbii împănate cu vechi proverbe), ci şi prin acel „cititorul va afla în capul următor” de la sfârşitul fiecărui capitol, delicios şiretlic artistic, care mai târziu va fi cu mult succes utilizat de U Ceng-en în Călătorie spre soare-apune şi de Cao Xue-qin în Visul din pavilionul roşu.

*

Indiscutabil că următorul moment referenţial din cultura chineză se datorează acelei splendide creaţii intitulată Călătorie spre soare-apune, despre care acelaşi Corneliu Rudescu afirmă în finalul sus-amintitei prefeţe că „este fără îndoială, una dintre marile cărţi ale omenirii”. O spun din experienţa mea: Deoarece prima citire a romanului lui U Ceng-en se face dintr-o suflare, cu acea grăbită poftă stârnită de mereu prezentul fantastic (la propriu şi la figurat), de-abia la a doua lectură atentă ai şansa să constaţi că aprecierea lui Rudescu este întru totul întemeiată. Căci la o lectură superficială, enorma carte cu 100 de capitole a lui U Ceng-en poate părea doar un roman fantastic, şi cam atât, când de fapt – prin mijloacele artistice întrebuinţate de autor – el este nu doar profund realist, ci şi cu adevărat unic în maniera de reflectare a realităţilor din epocă. Iar unicitatea romanului, ne asigură C. Rudescu, „rezultă dintr-o pluralitate de elemente originale, pe care le putem astfel defini: tehnica fanteziei plauzibile, satira alegorică, stilul personal folosit şi caracterul profund popular al romanului”.

Fără a intra în detalieri de prisos pentru scopul urmărit în această lucrare, fac numai precizarea că U Ceng-en realizează efectul de fantezie pluzibilă prin tehnica înzestrării numeroşilor săi eroi fabuloşi de pe pământ şi din ceruri cu trăiri interioare întru totul omeneşti, că recurge la satira alegorică, mai exact că alternează satira cu metaforele şi alegoriile pentru a realiza substratul social al cărţii (demascarea vieţii plină de privaţiuni a poporului chinez în lunga perioadă feudală brăzdată de răscoale ţărăneşti), că într-o epocă în care majoritatea creaţiilor literare erau elaborate în limba clasică, o limbă complet necunoscută pentru omul de rând, el şi-a scris capodopera Călătorie spre soare-apune în limba chineză vorbită la acea vreme, astfel – prin împletirea prozei cu poezia, mitologia, folclorul, istoria, descrierile inspirate, cugetările filosofice şi proverbele din vechime (Iată o frumoasă coincidenţă: Proverbul „Un oaspete nu trebuie să supere două gazde” apare exact în aceşti termeni şi în romanul Pe malul apei!), astfel, zic, el reuşind crearea unui stil complet nou şi că, în sfârşit, romanul are un caracter profund popular nu doar pentru faptul că cea mai mare parte din acţiunea lui se petrece în lumea satelor, ceea ce ilustrează repulsia autorului faţă de corupţia oraşelor, ci mai ales prin aceea că a fost scris în limba poporului cu scopul clar ca lumina zilei de a-i putea descrie suferinţele şi năzuinţele, iar poporul la rândul lui să-l poată citi şi înţelege.

Şi dacă cineva mai are îndoieli că acest fermecător basm a fost cartea cea mai îndrăgită de chinezi de-a lungul secolelor (U Ceng-en a început lucrul la ea în anul 1570, adică atunci când, sătul până peste cap de umilinţele îndurate şi retras la Huian, era deja septuagenar), iată argumentele lui Corneliu Rudescu că lucrurile stau taman aşa: „Romanul a fost reeditat de mai multe ori; pe baza fiecăruia din cele o sută de capitole ale romanului s-au făcut dramatizări şi adaptări pentru teatrul de marionete şi spectacole de bâlci ascultate şi vizionate de săli pline. Fragmente din roman au fost reproduse în toate crestomaţiile şi manualele şcolare, iar istoricii literaturii chineze îl consideră una dintre cele mai preţioase creaţii literare clasice în proză şi cel mai minunat roman de aventuri fantastice”.

Ei bine, dacă cititorul străin, îndeosebi acela neinformat, a fost atras în primul rând de aroma specifică basmului (Călătorie spre soare-apune este tălmăcit integral în 1957 în limba franceză, în 1959, tot integral, în limba rusă, prezenta versiune românească cu 30 de capitole urmînd traducerea selectivă în limba engleză din anul 1942), pe când în rândul cititorilor chinezi, este de părere C. Rudescu, faima acestei cărţi unice se datorează „ecoului larg al subînţelesului cu care autorul a folosit personalitatea eroilor şi lanţul isprăvilor lor de basm”. Este adevărat că acţiunea romanului porneşte de la un fapt real – călătoria întreprinsă în India între anii 629-646 e.n. de către călugărul Süen Dzang, cu scopul de a studia budismul la sursă şi de-a aduce compatrioţilor săi textul autentic al Scripturilor budiste. Dar, graţie înzestrării native şi uriaşei culturi a lui U Ceng-en, ce amploare ia acţiunea romanului cu nişte fiinţe suprafireşti, precum delicioasa tripletă formată din Maimuţă-Rîtan-părintele Nisip, care prin iscusinţă, forţă şi devotament specific discipolilor, nu doar că au o contribuţie de prim rang la deplina reuşită a călătoriei călugărului ce-şi ia numele Tripitaka („Trei coşuri” în sanscrită, după cele trei coşuri de sutre primite de la Buddha), ci – prin simbolistică şi nivelul la care-şi împlinesc menirea artistică – aşază cartea în galeria celor mai izbutite realizări de acest gen din literatura universală (Epopeea lui Ghilgameş, Odiseea, Povestea lui Harap-Alb), iar prin măiestria reflectării realităţilor sociale alături de Don Quijote, capodopera spaniolă a satirei sociale cam din acelaşi timp (Cervantes şi-a scris celebra carte între anii 1605-1615).

Personajul principal nu este Tripitaka, ci Maimuţa („Drăguţa de Maimuţă”, cum o alintă autorul), adică cea care prin curajul, isteţimea şi ataşamentul de care dă dovadă, îl ajută pe călugărul-pelerin Tripitaka să depăşească toate cele optzeci şi una de încercări aşezate în calea sa de forţele ostile (stihii ale naturii şi diverse duhuri aflate în slujba răului), astfel că ea confirmă din plin marea schimbare suferită după tărăboiul făcut prin palatele cerului şi cele cinci veacuri cât, drept pedeapsă, a fost înlănţuită de Buddha într-un sicriu de piatră, deoarece în timpul acestei lungi şi anevoioase călătorii ea se constituie pentru veşnic nehotărâtul şi plângăreţul călugăr în voinţa ridicată la rangul invincibilului.

Cu certitudine că din acest motiv, în anul 1942 sinologul englez Arthur Waley traduce cartea în varianta prescurtată (30 de capitole) cu titlul Monkey (Maimuţa)…