În țara mea-nceput-a o nouă revoluție
făcând să cânte-n mine instrumente de percuție
și s-a născut din piatră o nouă instituție
ce a deschis o poartă spre-o mare evoluție.
Din centrul mut al minții mele un strigăt se aude
un strigat ce se pierde aprins pe frunze ude
a celor ce s-au dat râzând ofrandă vieții
pentru o cauză clară ca zorii dimineții.
Un imn adus celor ce sângele și-au dat
și pâine dulce/amară cu rudele-au mâncat.
Doar să respire liber și-această libertate
și-au luat-o cu durere, pășind cu demnitate.
Cât să suporte-un neam atâta umilintă
stând cu genunchii frânți de-atâta nevointă?
S-au ridicat să-și strige cu fața-nlăcrimată
că nu mai vor dictatură, în astă viață, toată.
Am așteptat momentul, minutul și secunda
așa precum oceanul își drămuiește unda.
Să cadă zidu-acesta ce strajuia-ntre noi
lăsând în urmă pete și urme de noroi.
Sunt urme-adânci de gloanțe și azi se mai aud
cum cad pe rând în noapte, pe caldarâmul ud.
Ați preluat puterea, atunci ne-ați secerat,
noi am intrat în horă cu capul frânt, plecat.
Și sute de blesteme pe voi vă vor ajunge,
că ne-ați furat credința și-ați scris pe cer cu sânge.
Minciuna și urâtul le-ați fluturat pe rând
în timp ce pruncii noștrii plecau câtre mormânt.
Căci nu există taine și nici tăinuitori
dar ce-ați făcut atunci și-acum ne trec fiori.
Ascunși în blănuri albe de miei, ne-ați sfârtecat
și ne-ați vândut în piață ca pe un fruct furat.
N-aveți loc de odihnă, grăita-ți doar otravă
nu v-ați uitat la țara ce lacrima firavă.
Ați dus o luptă hâda cu demonii din voi
v-ați insușit cu forța, stindarduri de eroi.
Lasă un răspuns