Scenarii care și-au devorat protagoniștii!

Victor Ponta trece, categoric, printr-o suferință fizică pentru care împărtășesc un firesc sentiment de compasiune. Și îl mai înțeleg că își găsește prematură eșuarea după ce, cu mijloace și metode specifice devenirii politice, a construit până la vârf, unde nu a reușit să reziste din motive de fezabilitate a proiectului, sau din cauza scenariului. Cariera lui politică nu are decât două componente: urcușul și prăbușirea. Un urcuș vertiginos, zgomotos și, după apogeu, o prăbușire perelungită, o eclipsare, pentru că deviza misiunii sale, dacă ar fi să îl credem, a fost doborârea lui Traian Băsescu, până la urmă și asta tot o nereușită. Iureșul lui nu s-a dovedit a fi decât un scenariu care și-a consumat protagoniștii, nu dramatismul.

Ce a reușit să afirme Victor Ponta ca premier s-ar rezumat în principal la noncoformismul său, la atipicitatea unei guvernări ce a accentuat vanități și a cules disfuncții. Relația sa cu președinția lui Băsescu nu a fost ambiguă, ci doar vag subtilă; a focalizat pe președinte sperând să-și facă pârtie spre președinție. Cu președinția lui Klaus Iohannis e, în consecință, o relație a defulării neputincioase, a frustrării. Pierderile majore însă se contabilizează în prejudicii de imagine a României, fiindcă Victor Ponta e deja protagonistul depășit de scenariu. Retragerea lui de la conducerea PSD s-a vrut a fi un gest de igienizare a partidului, de conservarea a imaginii sale, și nu unul de penitență morală pentru că Victor Ponta, dacă ar fi subscris deliberat criteriului moral căruia i-au subscris predecesorii săi la președinție, din aceeași rațiune ar fi părăsit și guvernarea mai demult. Rațional, soluția aceasta i s-a impus în chip diplomat, probabil după o negociere riguroasă. Să nu aibă partidul său o rezervă de premier? Mă îndoiesc de asta. Atunci admit că ieșirea lui Ponta de pe scena politică se face gradual, după același scenariu care l-a mai păstrat acolo după pierderea prezidențialelor. Prea multe amânări, prea multă concesivitate conduc la pierderea de capital electoral și anul viitor PSD va trebui să asigure polarizarea stângii fie și în opoziție tot de pe poziția de lider.

Provizoratul pe care îl afișează PSD, inclusiv cu aducerea lui Liviu Dragnea în linia întâi a sa, fie că decantează o soluție durabilă pe care s-o adopte Congresul, un schimb de echipă, fie că greii partidului continuă să aibă un cuvânt hotărâtor din culise și se mai deliberează. Trecerea lui Ponta în plan secundar ar duce la salvarea lui prin ștergerea lentă a imagini perdantului indiferent dacă va finaliza cu o soluție în justiție sau cu una a trecerii timpurii în rezervă. Că paternitatea scenariului Ponta premier cu ascensiune prezidențială poate fi imputată unuia sau altuia din mentorii coaliției nu mai contează decât ca idee; s-au neglijat amănuntele fiindcă ar duce spre alte vinovății care l-au făcut pe impetuosul lider să-și rupă gâtul în obiectiv.

Ținta, cu atât mai mult că s-a numit Traian Băsescu, s-a dovedit a fi prea dură pentru ofensiva tânărului protagonist. Or, dacă acestea sunt premisele care, din păcate, aduc implicit prejudicii de imagine României speculate în imediata noastră vecinătate nu atât de ruși, cât mai ales de unguri, se reclamă tot mai insistent o nouă instituție, cenzura clasei politice. Un gen de instituție autonomă a partidelor politice care să constate perimarea personalității, uzura morală, inconsistențele, inconsecvențele, incompatibilitățile, inutilitatea, chiar toxicitatea ei. Dacă analizăm eșecurile partidelor, fie ele de stânga sau de dreapta, din ultimii douăzeci‒douăzeci și cinci de ani, cauzele acestora au fost în principal de natură morală.

Iată de ce cred că PSD are pentru anul electoral 2016 o problemă greu de soluționat mai ales după ce mulți potențiali lideri ai săi și-au rupt gâtul în justiție și în condițiile în care interesele baronilor locali ai partidului (care îl și finanțează) nu pot fi neglijate. Opoziția, tot mai subțiată de mișcările transpartinice, de sciziuni și reașezări, asociată cu imaginea ei nefavorabilă în percepția alegătorului lipsit de cultură politică, ar putea să scoată salvator pe scenă personaje credibile din punct de vedere moral, cu atât mai mult cu cât întreaga clasă politică este aspru judecată pentru eșecurile propriilor programe politice. Dacă grecii clasici aveau în sophrosyne un criteriu infailibil al judecăților de valoare, funcțional aidoma instituțiilor statului, șansa de supraviețuire a clasei noastre politice este tot mai vizibil una de natură morală, una care să se centreze pe personalitate, care să scoată DNA de sub orice suspiciuni politice, fiindcă, iată, vremea scenariilor electorale e demult neproductivă dacă nu chiar contraproductivă.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*