„Să readucem România Mare la fostele hotare” – Alexandrina Vlas din Basarabia

În poezia contemporană românească de dincolo și dincoace de Prut, am descoperit două repere pentru generația liceenilor și studenților, două modele care pun în slovă grai liric românesc, două tinere creatoare de poezie autentică prin care edifică un pod lingvistic și spiritual între cele două țări încă despărțite: Ana Maria Gîbu din Dorohoi și Alexandrina Vlas din Bălți, Basarabia.

Despre prima domnișoară am avut inspirația și onoarea să scriu în urmă cu vreo doi ani, să o cooptez în una dintre antologiile de colecție ale editurii Națiunea, să îi public în ziarul Națiunea, mai multe poezii precum și un interviu amplu prin care am adus-o în atenția exegeților contribuind și eu, în mică măsură, la îmbogățirea CV-ului ei literar.

Pe Alexandrina Vlas am descoperit-o recent, odată cu sosirea ei în pagina „Terapie prin poezie și proză” a numerosului grup literar pe care pe care îl păstoresc în rețeaua socială Facebook sub genericul „Curentul Literar Douăzecist.” Foarte tânăra poetă mi-a atras atenția prin emoțiile firești, manifestate prietenește, ale debutului publicistic în Revista „Regatul Cuvântului”, sub îndrumarea poetei Lilia Manole din Chișinău, la rândul ei o apartenentă a curentului nostruliterar. La decriptarea evenimentului atât de important pentru cariera unei scriitoare aflată la primii pași, precum și a mesajelor lirice profunde, de înaltă rezonanță emoțională, am aflat că Alexandrina Vlas este elevă în anul IV al Colegiului Pedagogic „Ion Creangă” din localitatea basarabeană Bălți și că se simte călăuzită spiritual mai ales de către celebrul și inegalabilul maestru al literaturii contemporane Paulo Coehlo din ale cărui cugetări și-a ales drept cale de urmat următorul îndemn: „Găsește mereu curajul de a fi tu însuți, chiar dacă nu știi cine ești !”. Iată ce mi-a mărturisit talentata adolescentă la sugestia de a se autoprezenta:

Mereu am fost ghidată de gândul de a fi eu însămi, așa cum cred că mă cunosc, indiferent de ceea ce văd alții în mine. Dar nu m-am mulțumit niciodată cu ceea ce fac, fiind urmărită de ideea că pot mai mult și mai bine. De altfel, acest deziderat m-a adus în fața debutului literar, un pas la care nu sperasem. Îmi amintesc și acum prima mea poezie, era ceva legat de primăvară, de ziua mămicilor… Îi datorez acest debut poetic și mamei mele, care m-a încurajat să merg înainte. De asemenea, îi sunt recunoscătoare doamnei Lilia Manole, care m-a promovat, dar și domnului Nicolae Negulescu pentru încrederea acordată. Pe lîngă faptul că scriu, fac pasiune pentru scriitorii Charles Baudelaire, Jane Austen, Albert Camus sau L. N. Tolstoi, în ale căror opere universale mă regăsesc și îmi aflu refugiul. Scriind, este ca și cum aș da o parte din mine, fiindcă scriu cu sufletul, scriu ceea ce simt, fiind mai puțin atentă la tehnică… Închei afirmând că sunt mîndră să fiu româncă, să fiu parte a acestui neam cu o colosalitate de valori, chiar dacă locuiesc între Prut și Nistru, pe un teritoriu cu o istorie zbuciumată. Un scop, nu doar al meu, ci și al tinerilor de aici, este să readucem România Mare la fostele hotare.

Emoționant final al confesiunii adoslescentei basarabence Alexandrina Vlas pe care vreau să o știu surioara de limbă și de spirit a Anei Maria Gîbu. Cred în amândouă, le citesc, le recomand…

 

Îndemn

Spre lună pe schele

Urcă în noapte

Speranțele himere

Împletindu-se în stele

Visul mă cere

Mă strigă-n tăcere

Sub umbra de vrere

Sortindu-mi durere

Vin către tine

Izgonită din mine

Lovită de fiare

Izbită-n căutare

Printre stânci solitare

Las lacrimi ușoare

Simt cum mă doare

Să fie un vis, oare?

Și merg spre altă încercare

Mă scald în sfera de candoare

Arunc speranțele-n uitare

Și visele-n realizare

Accent pe re-luare

Și… voi fi tare!

Dor

 

Crengi uscate

Zile crispate

Nopți reci

Speranțe seci

Toate-n mine adunate –

Se lovesc în bătăi numărate

Secunde trăite în artefacte

Și-n juru-mi gînduri moarte

Lacrimi uscate

Trăiri evaporate

Suflet gol

La sol nămol

Și-n mine mor

Sentimente de dor…

Neființă

 

A mai căzut o frunză

Cu toate că e vară

Și îi contemplu calea.

Prin ceață vine solitară

Lăsîndu-se pe sufletu-mi –

O revelație ușoară…

Atât de liberă să fii,

Atât de liberă-n căderi

Încât, atunci când o să vii,

S-adorm în palma ta de vremi.

Ușoară să-mi fii

Precum zarea,

Adâncă să fii

Precum marea.

Cu raze să-mi hrănești căutarea

Și să-mi înveșnicești uitarea.

Prin foștenul de frunze

Tu să îmi simți chemarea.

Iar când doar crengile-or domni,

În miezul blândei ierni,

Să mă adormi ușor

În palma ta de vremi.

Aș vrea

Aș vrea să mai iubesc

Cum te-am iubit pe tine,

Să simt în fiece cuvînt

Un strop de fericire.

Căci am iubit simțind,

Am iubit cu fiece fragment din mine.

Chiar dacă m-am lovit de lacrimi și suspine,

Aș vrea să mai iubesc

Cum te-am iubit pe tine…

Ca o copilă, inocent,

Așteptam timpul să treacă lent,

Visam să-ți spun cât îmi doresc

Într-ale tale brațe să mă rătăcesc.

Și nu regret

Că totu-ți iert

Și că, aflându-te, mă pierd.

Regret că nu voi mai trăi

Acel fior din prima zi

Și nu o să pot fi

La fel de eu, cum tu mai știi..

Pierzîndu-mi firea,

Uitîndu-mă pe mine,

Aș vrea să mai iubesc

Cum te-am iubit pe tine.

Ecou

La sol… cavou

Mă strâng în file de dor

Tremur… sunt ecou

Strig o durere şi mă trece fior

Văd la sol cavou

Unde trupuri mor

Şi suflete urcă

Pe scări de decor

Urcă suflete de la sol

Spre mine se cobor

Răsună-n mine viitorul

Ce pentru mulți dintre oameni

Nu mai vine

Doar stropi şi glod

Rece şi nor

Soare nu vine

Inima se zbate sub glonte

Şi doare

Repet strigătul și din nou

Se despică un nor… bubuituri, foc de armă,

Din nou

Mă trece fior

Şi sunt ecou

În act de luptă şi omor…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*