Marian Munteanu este încă tînăr!

– Domnule profesor ION COJA, colegul și prietenul dumneavoastră Marian Munteanu, a avut o primăvară agitată, eroică chiar, în 1990. Care a fost poziția dumneavoastră față de Piața Universității, față de mineriade, față de ce i s-a întâmplat dlui Marian Munteanu?

– Am mers deseori în piață, la ore diferite, dar mai ales seara, când se încingeau cuvîntările și atmosfera era extraordinară. Te simțeai tare bine că ești român! Ca și-n decembrie 1989. Era o oarecare înghesuială pentru a prinde microfonul din balcon. Se spuneau și multe naivități, dar per total nivelul intelectual al „balconului” și al Pieții a fost foarte elevat. Marian Munteanu era preocupat să nu facă vreo greșeală, să nu se întâmple ceva rău și urît. Era mereu confruntat cu încercări de a fi compromis el sau „piața”. Ne vedeam destul de des și ne sfătuiam ce e de făcut. Dar în mod sistematic, adică zilnic, Marian mergea la Petre Țuțea să-i dea „raportul”, să se sfătuiască, situația era foarte complicată. Marian era îngrijorat mai ales de revenirea activiștilor de partid la putere, era categoric pentru pct 8 din Proclamația de la Timișoara. Eu mai puțin. Numărul mare de oportuniști, de activiști PCR deveniți peste noapte democrați, nu mă îngrijora. Nu vedeam în ei niște purtători ai ideilor comuniste, cum se temea Marian. Apoi am înțeles că dacă ei nu erau purtători de idei comuniste, erau în schimb purtători de interesee ale unei găști formate din activiști și securiști înainte de decembrie 1989. Dar asta am înțeles mai târziu!

Eu eram mai îngrijorat de semnele ce veneau din Ardeal… Precizez că Marian, ca naționalist autentic ce este, a fost la Târgu Mureș de îndată ce s-a auzit că se întâmplă pe acolo lucruri nedorite de români, nefirești. Marian a înscris Liga Studenților din București ca membru fondator la Vatra Românească, înainte ca Vatra să-și facă filiala din București. Apoi a apărut Piața, ca fenomen unic în istoria acestei planete. Marian și colegii săi au dat Pieței acest caracter! I-au dat demnitate și ținută intelectuală! Tentația, ba chiar preocuparea unora de a compromite acest fenomen nu a avut la bază o ideologie, să-i zicem comunistă, ci un resentiment anti-românesc. Din nou se vorbea despre români ca despre un popor extraordinar! La numai câteva luni de la „revoluția română”! Trebuia făcut ceva pentru a compromite această impresie despre români! Acesta a fost rostul cel „mai înalt” al mineriadei din iunie. S-a lucrat mult la compromiterea românilor, al căror prestigiu în lume crescuse brusc în decembrie 1989 și din nou în primăvara lui 1990 prin ”Golaniada” de la Universitate. Mineriadele au făcut parte din această diversiune. Ele au urîțit chipul României în lume! Ca și asasinarea cu bestialitate a Ceaușeștilor! Un amănunt puțin cunoscut: a lipsit o fracțiune de secundă ca un miner, abrutizat de alcool și de câte li se spusese despre „golanii din Piață”, să nu-l omoare pe Maria Munteanu cu un topor! Lovit de alți mineri, căzut jos, inconștient, Marian Munteanu era cât pe ce să fie decapitat de acel miner! Întâmplător, cu nume ne-românesc!… Îți dai seama ce efect psihologic ar fi avut acest act de bestialitate „românească”?! Rămânea ca o pecete de bestialitate pe numele de român!… O fi fost această crimă în proiectul după care s-a desfășurat mineriada?! Repet, trebuie văzut în primul rând caracterul ei anti-românesc prin consecințe!

– Aveți o obsesie cu antiromânismul!

– Nu înțelegi nimic din istoria modernă a românilor dacă nu ții seama că antiromânismul înseamnă mult mai mult decât niște resentimente ale unor indivizi. Înseamnă instituții dedicate activităților anti-românești, înseamnă strategii ale unor guverne, ale unor forțe mai mult sau mai puțin identificate. Bunăoară, mineriada din iunie a fost un prilej pentru eternii noștri prieteni maghiari să acționeze, să participe la denaturarea lucrurilor. Trecuseră câteva săptămâni de când Liga Studenților, în frunte cu Marian Muntanu, s-au retras din Piață, dezamăgiți de rezultatul alegerilor din 20 mai. Au respectat voința electoratului și au oprit protestul din Piață. O veritabilă lecție de democrație! De civism!

– Cum vă explicați votul din 20 mai 1990?

– Acesta ar putea fi alt subiect de discuții… Pe scurt, au greșit Radu Cămpeanu și Ion Rațiu când i-au acuzat pe FSN-iști că sunt comuniști, că nu vor reforma, ci continuarea politicii lui Ceaușescu. Românii au votat cu FSN-ul crezând că FSN va continua politica PCR!… Iar FSN a trădat, nici vorbă să continue politica PCR! FSN a inaugurat dez-industrializarea României și celelalte nenorociri care au urmat! Adică au declanșat procesul complex de trădare a României de către întreaga clasă politică!

– Așa ceva n-am mai auzit până acum: „Lumea a votat cu FSN crezând că acesta va continua politica PCR”!

– Ți-am zis că este un subiect separat, prea vast. Mulțumește-te cu atât, deocamdată! …Ne întoarcem la Marian. După alegeri, la câteva zile, a sunat retragerea din Piață! Liga a organizat un marș, s-au încolonat mii de bucureșteni, au plecat spre Piața Victoriei, mai departe nu mai știu unde s-a „spart” marșul. Mi se pare că la Drept…

– Ați participat la marș?

– Nu… Nu și da!… Adică am mers în Piață, organizatorii aveau nevoie de o mașină, am dat mașina mea să fie în fruntea marșului, Marian s-a suit pe capota mașinii, cu o porta voce în mână parcă… N-am plecat din piață cu toată lumea… Am simțit nevoia să rămân singur… Mă simțeam „reprezentat” prin mașina mea, un Oltcit bej, numărul 1-B-27278, parcă… În Piață, în fațaTeatrului Național, au rămas niște corturi, dacă nu toate, măcar o bună parte din ele erau ale „acoperiților” pe care autoritățile îi infiltraseră pentru a compromite Piața: țigani majoritatea, declasați, boschetari… Era simplu să fie înlăturați în acea zi sau următoarele, dar autoritățile nu au făcut nimic. Plecarea studenților le strica planurile. Apoi autoritățile, adică guvernul Petre Roman, au organizat pe 13 iunie o evacuare forțată a Pieței, cu „oponenți” care s-au dedat la violențele cunoscute, au fost și naivii trecători prin zonă care s-au alăturat oponenților, fără să-și dea seama că erau falși oponenți!… Autoritățile au mers până acolo încât au găsit și o sosie pentru Marian Munteanu, care a apărut în câteva locuri fierbinți, în curtea Poliției, de exmplu! Eu, care-l știam bine pe Marian, și tot am fost păcălit, am zis că-i Marian. Filmat mai mult din spate de reporterii TV. Dar asemănarea era destul de mare. Seara, urmărind transmisiunea TV, mă tot miram de Marian cum a putut să fie atât de inconștient ca să se bage într-o poveste atât de urîtă: asediul Poliției, al Ministerului de Interne!…

– Și adevăratul Marian Munteanu unde se afla?!

– Era în clădirea Universității, împreună cu zeci de colegi, își asumaseră de la sine sarcina să păzească Universitatea, să nu se repete tragedia de la Biblioteca Universitară… Dar asta am aflat ulterior… Și chiar a fost o încercare de incendiere a bibliotecii de la parter, din fața statuii lui Mihai Viteazu… A doua zi dimineața TV ne-a prezentat sosirea minerilor pe post de salvatori… Sincer să fiu, am răsuflat ușurat. Poliția nu mai avea nicio autoritate! Sau se prefăcea că e neputincioasă… Pe la ora 8-8,30  primesc un telefon de la mama lui Marian Munteanu, speriată că Marian Munteanu a ajuns la spital, după ce a fost bătut de mineri. Bătut și arestat!… Nu mi-a venit să cred, i-am promis doamnei Munteanu că o sun pe Mioara Roman, colega mea de catedră, să aflu din sursă sigură ce s-a întâmplat. Soția primului ministru a sunat la ministrul de interne, la numitul Viorel Ursu, și află că Marian Munteanu a fost arestat deoarece a condus atacul asupra Prefecturii Poliției de pe Calea Victoriei, de unde a sustras niște acte. Cuvintele dnei Roman: „asupra lui Marian Munteanu s-a găsit o servietă cu buletinele celor arestați de poliție”!… O sun pe dna Munteanu, îi spun ce am aflat, dînsa îmi spune foarte categoric că Marian nu putea să facă așa ceva. Eu mă arăt și eu mirat și neîncrezător în ce mi se spusese, nici eu nu-l vedeam pe Marian făcând asemenea prostie!… Dar mai știi?

Drept care am plecat să văd cu ochii mei ce s-a întâmplat la Universitate, pe Edgar Quinet. Pe drum, grupuri de mineri bântuiau prin oraș, unii trecători îi aplaudau!… Am ajuns la Universitate, la Filologie. În hol, în vestitul hol de la filogie, foiau minerii. Dintre ei se desprinde unul și mă ia în primire: Bună ziua, domnule profesor Coja!…  Un miner care mă cunoștea?!… Îmi întinde mâna. N-am să uit mâna aceea: era pedichiurată, cu pielița de la unghii tăiată cu grijă… Mâinile mele nu au arătat niciodată atât de bine… Clar ce fel de miner era individul. Înseși hainele de miner  păreau prima oară îmbrăcate. Găsesc în hol o studentă, colegă de grupă cu Marian. Mă asigură că niciun student nu a părăsit clădirea, cu atât mai puțin Marian. Întreb de servieta cu buletinele celor arestați. Cunoștea subiectul: în toiul nopții a venit o țigancă și a bătut în poartă, să i se deschidă și să-i dea lui Marian buletinele celor arestați, ca Marian să poată verifica ulterior ce s-a întâmplat cu cei arestați, să nu-i omoare la poliție. Faptul că nu mai aveau buletinele celor arestați i-ar fi făcut pe polițiști mai atenți cu viața și integritatea fizică a arestaților. Îmi confirmă: Marian Munteanu nu s-a lăsat păcălit și nu a luat servieta, nici măcar nu a deschis ușa, discuția s-a purtat prin grilajul ferestrei, pe unde nu încăpea servieta…

Ce am înțeles eu? Țiganca fusese pusă de organizatori, de subordonații dlui Ursu să provoace acest fals flagrant. Țiganca nu a reușit să dea servieta, dar s-a întors spunându-le colegilor lui Ursu că a predat servieta! O fi aruncat geanta în primul tufiș, a luat plata pentru serviciul adus cauzei și va fi dispărut! Iar mai sus, la Viorel Ursu, s-a raportat că stratagema a reușit, că geanta se află la Marian, în incinta Universității, unde va putea fi găsită de mineri a doua zi!… Tras pe sfoară de propriii săi colaboratori, Viorel Ursu îi va spune dnei Roman povestea cu geanta, care, pentru mine, este dovada că Viorel Usu și șeful său, Petre Roman, au aprobat diversiunea pusă la cale în acele zile. Diversiune care nu s-a desfășurat așa cum fusese planificată, ceea ce nu scade din vinovăția criminală a primului ministru și a ministrului de interne.

– Lui Ion Iliescu ce vină îi atribuiți?!

– Mi-e ușor să cred că n-a știut detaliile a ce urma să se întâmple. Dar mi-e greu să cred că n-a știut că va urma o acțiune de manipulare, de intoxicare a populației. Cred că i s-a cerut și aprobarea!… Dar implicat până peste cap cred că a fost Petre Roman, mult mai mult decât Iliescu! Doar era șeful executivului!…

– Mai departe?

– De la studenta din hol, am aflat că ceilalți colegi sunt la sediul Ligii, la Drept. Am aplecat spre Drept, acolo la Ligă erau câțiva studenți care mi-au confirmat cele aflate deja. Mă pregăteam deja să plec când au apărut niște mineri, conduși de un colonel de armată, îl cunoșteam, colonelul D.B., care m-a sfătuit să nu mai stau pe acolo, eu am mai stat, să-i văd încercând să deschidă casa de bani din sediul Ligii, nu găseau cheia, i-am lăsat când au început să forțeze casa cu o rangă și niște ciocane, rudimentar și ineficient. M-am grăbit să mă întorc acasă ca să dau câteva telefoane, dnei Roman, să-i spun că a fost mințită, doamnei profesoare Munteanu… L-am sunat și pe cumnatul meu Ion Efrim, la Constanța, știam că are niște colegi la Spitalul de Urgență unde fusese dus Marian…

Un episod interesant a fost când niște tineri de la liceul Lazăr sau Sava, activi în Piață, au venit la Marian și i-au spus că ei vor să-și dea foc în piață dacă Iliescu și FSN vor câștiga alegerile. Așa cum evoluau lucrurile, era clar că alegerile vor fi câștigate de FSN. Marian era îngrozit la ideea că acei tineri își vor duce gândul până la capăt!… Ne-am sfătuit cu ce argumente să-i facă pe tineri să se răzgândească. A reușit, dar această întâmplare pentru mine a însemnat foarte mult… O voi povesti însă separat.

Cred că se potrivește să relatez cazul doamnei S. O doamnă, o femeie extraordinară. M-a căutat în acea zi, a doua zi a Mineriadei, deci, și m-a invitat la o cafea ca să-mi spună ceva important. Eu la Universitate fusesem intervievat de o echipă a Televiziunii, eram destul de vizibil și de cunoscut. Mă cunoșteam cu doamna S. de ani buni. Locuia aproape de Perla. În seara când la TV a fost transmis „atacul asupra televiziunii” văzuse și dînsa transmisia, împreună cu o prietenă care îi venise în vizită. La plecarea prietenei, pentru că era atmosfera care era în oraș, a condus-o până la tramvai, la Perla. A trebuit să aștepte ceva până la sosirea tramvaiului potrivit. În timpul acesta, în stație, pe peron, a apărut o femeie cu un aspect mai deosebit, iar după câteva clipe au apărut unul câte unul mai mulți bărbați în jurul ei și au început să vorbească ungurește între ei. Nu s-au ferit de doamna S.! De unde să știe ei că știa bine ungurește?! Ceea ce i-a atras atenția dnei S. a fost prezența în grupul de bărbați a unui tînăr remarcabil, pe care ea îl …remarcase deja ca foarte activ în atacul asupra televiziunii, ce fusese transmis de mai multe ori chiar în seara aceea… Cât a putut trage cu urechea, doamna Sassu a înțeles că femeia se întâlnea cu bărbații aceia ca să-i raporteze fiecare ce a făcut și ca ea să le dea noi instrucțiuni. A reținut satisfacția femeii pentru felul cum se desfășurase acțiunea, îi felicitase pe bărbații subordonați etc.!

Doamna Sassu mi-a spus că dacă mai vede o dată transmisia TV din acea seară, de 13 iunie, ea îl poate arăta cu degetul pe tînărul care se remarcase în atacul asupra televiziunii, iar după câteva ore dădea raportul în stația Perla, pe ungurește, despre isprăvile sale… Cu alte cuvinte, dacă-i cunosc pe cei de la TV, ea se oferă să-l identifice pe viteazul honved! Iar prin acela să se ia urma celorlalți…

Nu am avut imediat cui să mă adresez, ci abia după câteva zile, când s-a înființat o comisie parlamentară care urma să cerceteze evenimentele din timpul mineriadei. M-am adresat lui Petre Burcă, membru al comisiei, oferindu-mă s-o aduc pe doamna S. la audieri. Dacă nu mă înșel, când l-am cunoscut pe dl Măgureanu, în 1992, prin colegul meu Țârlescu, i-am spus și acestuia de întâmplarea din stația Perla și mi-a spus că este cunoscut de servicii amestecul bozgoresc de la mineriada din iunie 1992. Petre Burcă nici până azi nu a reacționat la „oferta” mea…

– Cum vă explicați retragerea dlui Marian Munteanu din viața politică?

– Asta-i viață politică?!… Cel mai mult mă doare retragerea lui Marian din viața universitară! Retragere forțată de mediocrii din conducerea facultății! Îi stătea foarte bine la catedră, era făcut să păstorească printre studenți! E de cercetat cine s-a opus ca Marian Munteanu să fie angajat la facultate, după ce câțiva ani a ținut lecții de înalt nivel pe teme de etnografie românească. E trist ce s-a întâmplat la Universitate după 1990, mai ales la noi, la filologie!… O adevărată rușine!… Nu insist! Îmi stric toată ziua când mă gândesc! Nevolnicul de Emil Constantinescu, care a ajuns să candideze la preșidenție mulțumită lui Marian Munteanu, nu s-a gândit să-l bage în 1966 pe Marian Munteanu în guvern, ca ministru la tineret, bunăoară, iar mai apoi prim ministru!… Nu?! Marian Munteanu prim ministru!…

– E tînăr, mai putem spera să-l vedem pe Marian Munteanu în fruntea clasei politice?

– Mare vorbă ai spus! Să rămânem la această concluzie: Marian Munteanu prim ministru! Doamne, ajută!