Pentru o stilistică a jurnalisticii…

Nume cunoscut în jurnalistica românească de ieri și de azi, Stan Ștefan, angajat al AGERPRES (ROMPRES) și colaborator al Societății Române de Radio a furnizat cu profesionism și promptitudine timp de peste patru decenii știri de interes național din actualitatea a două județe din sud, Teleorman și Giurgiu, și a fost martor atent multor evenimente din cotidian cu conotații în istoria noastră recentă.

El a lansat de curând (25 iunie 2015) la Biblioteca Județeană Marin Preda din Alexandria un interesant volum de adnotări și materiale jurnalistice, intitulat Jurnalist în meandrele actualității (Ed. Tipoalex, Alexandria, 2015). Meandrele actualității au dictat autorului și implicit cărții lui nu atât conținut (aspect deloc neglijabil), cât mai ales, pentru cei interesați, varietate stilistică notabilă pentru o observare pertinentă a determinantelor stilului jurnalistic. Categoric, nici cu acest prilej Stan Ștefan nu ne spune mai mult decât a făcut-o public de-a lungul activității lui, însă ne prilejuiește pe parcursul celor 287 de pagini o selecție rațională, din circa 30000 de știri difuzate de autor, subtil ordonată de ideea relevării diacronice a stilului jurnalistic, desigur pe seama obiectuală și obiectivă a meandrelor actualiății, deși jurnalistica nu este literatură.

Conștiință, formație și competență profesională, cu determinările lor complexe, jurnalistul are statutul său în percepție socială și rigorile unei deontologii exigente între care are prea puțin de ales. Stan Ștefan, printre bucuriile personale mărunte ale profesiei sale, care țin de un anumit protocol al decenței, accede la dimensiunea conștiincioasă a relevării conexive în socio-culturalul contemporaneității, accede la rigorile conștiente ale diacronismului profesionalizat pe care l-au trăit ca năzuință și cronicarii munteni și cei moldoveni din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, cu mult înaintea jurnalismului profesionist. Dacă în structura știrii nimic nou nu e sub soare de mai multe secole, în registrul redacțional se petrec totuși revoluții mărunte. Lucrul acesta îl ilustrează autorul cu cele câteva texte (unsprezece la număr) reținute din vremea comunistă a anilor 1981-1988, suficiente însă ca să ilustreze limbajul de lemn în care se exprimau o epocă, o ideologie, o pseudosociologie și o anume atitudine față de om și față de libertățile sale.

Triumfalismul acela zgomotos al ultimilor ani ai comunismului românesc este urmat de o debusolare tematică a jurnalismului (și mai întâi a jurnalistului) la conjuncția cu libertatea vertiginoasă a cuvântului, nevoit să își bâjbâie identitatea haotic în lipsa unei cenzuri care îl pervertise mai înainte în toate valențele lui semantice, dar mai ales în cele conotative.Jurnalistul de profesie știe și simte că scriitura sa comportă variațiuni stilistice, e drept, destul de limitate. Ori asta se referă mai ales la tonalitatea abordării, la atitudinea selectivă, la detașarea de subiect sau implicarea emoțională în el, respingerea mesajului, evidențierea lui sau aderarea la el. Așa de pildă, autorul, într-un zig-zag prin orașe europene, pe traseul Kiev-Moskova-Leningrad poposește cu atenție asupra unor monumente de artă și cultură absolut remarcabile: Ermitajul, Palatul de Iarnă, statuia lui Petru cel Mare, Kremlinul etc. După periplul rusesc din anii ’70, prin 1987 autorul iese din nou într-una din țările socialiste, Cehoslovacia, și vede doar ceea ce trebuia văzut (Podul Carol, Castelul Hradcany, ceasul Astronomic, galerii de artă, mai puțin celebra catedrală catolică Sf. Vitus, Biserica Ortodoxă Română Sf. Arh. Mihail etc.).

Revenirea la Bratislava, în condițiile postcomuniste îi prilejuiește reporterului descoperirea unor frumuseți arhitectonice despre care s-ar putea scrie mult mai mult, dar Stan Ștefan nu face turism, ci pur și simplu reportaj cu nelipsitul carnețel de notițe, tânjind totuși după dotarea tehnică a colegilor din presa niponă de pildă. În Occidentul care nu a cunoscut sincopa comunistă, reporterul teleormănean (2003) descoperă de pildă pe aeroportul din Frakfurt și alte fațete ale libertății, ale lipsei de inhibiții, de altfel lucrurile astea (sexshopuri și articole de sexshop) nu mai erau o noutate nici la București și nici chiar la Alexandria. Deși nu are intenția unui jurnal riguros, Stan Ștefan adnotează în stilul acestei scriituri o serie de prilejuri jurnalistice cu eroi din toată paliera politică: Corneliul Vadim Tudor în campanie electorală la Alexandria, Ambasadorul Japoniei la București în vizită la Fabrica de rulmenți, Ambasadorul Franței la București în promovarea autoturismelor Logan în Teleorman, lansări de carte, evenimente confesionale etc. Că performanța stilistică a scriiturii accede de la formulele seci, indicative ale așa-zisului limbaj de lemn la scriitura eliberată de cenzură și colorată cu libertatea de a pune accentele la locul lor, autorul recentului volum Jurnalist în menadrele actualității găsește modalități de a rămâne în sobrietatea informației de agenție cu acele tonalități grave care dau nu senzaționalul știrii, ci insolitul ei. Iată doar două exemple: …principala problemă este că în Teleorman transportul producției din câmp nu este corelat cu viteza la recoltarea florii soarelui. Din această cauză ritmurile de lucru sunt mici, ceea ce poate duce la pierderea de seminnțe (28 august 1981) ori O mai mare flexibilitate privind prețul grâului, încă înainte de declanșarea secerișului, ar fi mișcat, cu siguranță, această uriașă resursă, cu rezultate economice benefice pentru țărani, dar și pentru țară (septembrie 1998).

Vinovății evazive, fără un destinatar bine identificat și în prima știre (1981) ca și în cea de a doua (1988), însă deosebirea este tocmai curajul indicativității; descriptivism inoperant (transferat spre atributul principala), versus sugestie pertinentă, cu expeditor bine conturat (țărani, țară) și cu accent pe atribut (benefice), fără a prejudicia relația cauză/efect impusă de necesitățile funcționale ale știrii. Așa se explică de ce cartea lui Stan Ștefan, pe lângă valoarea ei de cronică a vremii sale, bogat ilustrată cu evenimente judicios selectate din spațiul lui de competență, este un neîndoielnic eșantion de diacronie stilistică în presa românească a ultimelor patru decenii și relevă cel puțin o mutație conceptuală în jurnalism (până și în cel de agenție!): Cred că acum e mult mai ușor să exprimi opinii fără a fi încorsetat de reguli stricte. Responsabilitatea jurnalistului este deosebită, pericole mari fiind necunoașterea, superficialitatea, rutina sau adoptarea unui stil justițiar (p.287).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*