Repere strămoșești: Biserica Valahă, Palatul Valah și Zidurile Valahe din Constatinopol

Despre splendoarea capitalei Bizanțului, orașul Constantinopol, avem să aflăm din descrierea făcută de Geoffroi de Villehardouin, una dintre figurile marcante și, poate, cel mai important istoric al celei de a IV-a cruciade (1202 – 1204): „Cei care nu au văzut Constatinopolul erau împietriți, incapabili să creadă că un asemenea oraș măreț putea exista pe lume. Priveau cu ochi mari zidurile înalte, imensele turnuri fortificate, casele impozante, bisericile uriașe, mai numeroase decât și-ar fi putut închipui că pot exista; contemplau lungimea și lățimea orașului, care era mult deasupra tuturor celorlalte știute de ei. Oricât de viteji ar fi fost, până la unul s-au cutremurat la vederea sa.”

Imperiul Roman din Evul Mediu, având capitala la Constatinopol, mai era numit convențional și Imperiul Roman de Răsărit, Imperiul Bizantin sau Bizanțul. Denumirea oficială era de „Romania” (denumire preluată acum de noi, ca Țară a Renașterii ce va veni) sau „Basileia Romaion”. Acest imperiu a dorit să scoată de sub Marea Lege a Uitării evenimentele planetare care au avut loc în trecut. După ce împăratul Traian a readus imaginea Geților de Aur – salvatorii neamului omenesc – prin statuile de daci și geți din Forului său imperial și a ridicat primul Pilon Get (Djed) al stabilității, echilibrului și armoniei, în inima Imperiului Roman, prin Columna sa, ceilalți împărați romani au perpetuat tradiția prin susținerea aceleiași politici culturale. Astfel avem celelalte columne ridicate în Roma, avem Panteonul, ca și clădire rotundă, specific geto-dacă (Cavalerii Zamolxieni promovau o asemenea arhitectură a clădirilor rotunde sau în formă de potcoavă; ca ex.: Monumentul de la Adamclisi, Marele Mausoleu Mormând descoperit la Amphypolis, în nordul Greciei, Templul Zeilor de la Samotrace, etc.), avem Arcul de Triumf al lui Constantin cel Mare. Prin transferarea capitalei de la Roma la Constatinopol s-a transferat și tradiția. Astfel au apărut aici columnele diferiților împărați, Biserica Sfânta Sofia cu marea sa cupolă rotundă (formă arhitecturală preluată și de moscheile din zonă), avem Biserica rotundă a împăratului roman de viță dacă Galeriu, dar și Arcul de triumf al lui Galeriu (cu cupolele sale în absidă). Odată cu căderea Imperiului Roman de Răsărit sub invazia turcă, a existat o dorință de păstrare a tradiției și religiei. Astfel, în aceeași perioadă, în Moldova (M (mama) – OLD (bătrâna) – Dava (Cetate); cu sens de „Cea mai veche cetate, țară, arie”; loc al Civilizației multimilenare a Cucuteniului), Ștefan cel Mare și Sfânt ridica noian de biserici și mănăstiri ortodoxe în nordul provinciei. Astfel a existat un adevărat „Bizanț după Bizanț”, așa cum l-a numit marele nostru istoric Nicolae Iorga. În afară de migrația tuturor oamenilor de cultură și artă din Constatinopolul ocupat de turci, care s-au refugiat în Italia și au ajutat la crearea marelui curent al Renașterii Italiene (care nu a apărut chiar din nimic, așa cum cred unii; ajutorul cultural bizantin este minimalizat pentru că occidentul era catolic, iar răsăritul era ortodox), au mai fost state care au preluat această nobilă „sarcină” și mesaj.

Acest concept al lui Nicolae Iorga de „Bizanț după Bizanț” definește continuitatea unității spirituale, sub umbrele creștinismului ortodox, a domnitorilor din Țările Române, a popoarelor din sud-estul Europei, pentru aproape 400 de ani, de la căderea Bizanțului (1453), până în prima parte a secolului al XIX-lea. Domnitorii români, precum Ștefan cel Mare și Sfânt, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu au contribuit decisiv la păstrarea unității spațiului cultural bizantin, printr-un sprijin consistent și constant de tip financiar, politic și cultural acordat Patriarhiei de la Constantinopol și mănăstirilor de pe cuprinderea spațiului Mediteranei orientale (de la Muntele Athos, până la Ierusalim și Alexandria; ca o legătură peste milenii cu elementele de spiritualitate ancestrale ale Geților de Aur din marea Aria românească și strămoșească, cu celelalte seminții și popoare salvate din cataclism). Trebuie, de asemenea, subliniat faptul că naționalitatea fiecăreia dintre popoarele sud-dunărene datorează foarte mult dreptului de a-și mărturisi credința ortodoxă sub oblăduirea Patriarhiei de la Constatinopol, în perioada otomană, celor din Carpați. Spațiul acesta al „Bizanțului după Bizanț” va fi, însă, „colonizat” mai apoi de imperialismul rus, care îl „copiază”, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea, când Imperiul Țarist, sub doctrina panslavismului, caută o înaintare cât se poate de profană către spațiul balcanic, pentru a putea căpăta controlul asupra strâmtorilor de la Marea Mediterană și al spațiului adiacent acestora.

Revenind la perioada bizantină, ca un semn al respectului acordat de Imperiul Roman de Răsărit românilor vlahi (urmași ai Geților de Aur), aceștia aveau un cartier al lor în Constantinopol, dar și o poartă specială de acces numită „Blachernae”, adică „a valahilor”. Toate acestea se aflau pe malurile golfului numit Cornul de Aur, dar nu doar dintr-o simplă întâmplare („Cornul”, era adorat de Geții de Aur, fiind simbolizat prin rhytonurile ritualice din aur și argint cu care se făceau libații sacre în onoarea marilor zei; bucraniul (Cap de Bou-Taur-Bivol) este o emblemă-simbol milenar geto-dac ce apare pe Tăblițele de la Tărtăria, Mormântul lui Dromochete (Bulgaria, Sveștari), Mormântul getic pictat de la Kazanlak (Bulgaria), etc). Zidurile din acea zonă a capitalei bizantine se numeau Zidurile Blachernae (Zidurile Valahe), dar și Palatul era Blachernae (valah) și Biserica Blachernae (Vlaherne (Vlah – e – „R”, (aici este Renașterea)), închinată Maici Domnului Blachernitissa (Maica Domnului Valahă; a.s.v. România ca și „Grădină a Maicii Domnului”).

Biserica Maicii Domnului din Vlaherne – Blachernae – era o biserică ortodoxă aflată în orașul Constantinopol (astăzi, în orașul Istambul din Turcia). Aceasta era cea mai cunoscută și importantă biserică închinată Maicii Domnului, din întreaga capitală a Bizanțului, după Catedrala Sfânta Sofia. Cu toate că astăzi din biserica inițială se mai păstrează doar câteva ruine, aceasta a rămas vie în conștiința credincioșilor din toată lumea creștină, prin importanța sa. Importanta istorie a Bisericii Vlaherne, care s-a răspândit ca un fulger în întreaga lume creștină, se întinde pe toată perioada de existență a Imperiului Bizantin, marile evenimente legate de aceasta aflându-se în foarte strânsă legătură cu însăși istoria orașului capitală. Prima biserică ridicată pe locul unde se află izvorul cu apă sfințită al Altarului a fost construită și decorată de către împărăteasa Augusta Pulcheria, între anii 450-453 (anul morții sale) și de către soțul acesteia, împăratul Marcian (450-457) și oferită vlahilor ce locuiau în acel cartier important al Constantinopolului. Datorită morții sale, împărăteasa nu a reușit să termine ceea ce a început, biserica fiind continuată de succesorii acesteia. Biserica a fost terminată și mult înfrumusețată de către împăratul Leon I (457-474), care a adaugat și „Hagiasma” (fântâna cu apă sfințită) și „Hagion Lousma” (baia sfântă, unde se spălau preoții). Împăratul Leon I a mai construit și Paraclisul „Hagia Soros”, un relicvar special făcut pentru a păstra în el „Acoperământul Maicii Domnului”, adus în Constantinopol din Palestina, în anul 473. Tot acum are loc și înstărirea bisericii cu multe proprietăți. De-a lungul timpului, împărații bizantini și-au arătat pe rând interesul și evlavia față de această biserică din Vlaherne.

Astfel, ei au făcut numeroase donații în bani și obiecte decorative și de ritual. Procopius scrie despre faptul că împăratul Iustinian, în vremea domniei unchiului său, Iustin I (518-527), a modificat și lărgit clădirea inițială a bisericii. Descrierea lui Procopius sugerează faptul că bisericii i-a mai fost adaugat un dom – cupolă, susținut de mai multe coloane, în formă de semicerc. Această renovare este menționată în două epigrame ale Antologiei Palatine. Iustin al II-lea (565-578) a adăugat bisericii două abside laterale, remodelând astfel planul inițial al bisericii. În această perioadă, biserica avea forma treflată. Câteva secole mai târziu, Romanus III Argyrus (1028-1034) a decorat cu aur și argint interiorul acestor abside. Importanța deosebită a Bisericii din Vlaherne reiese și din numărul celor ce slujeau la slujbele ținute în aceasta. Astfel, împăratul Heraclie menționează, într-unul dintre actele sale, faptul că în această biserică trebuie să slujească 74 de persoane: 12 preoți, 18 diaconi, șase diaconițe, opt sub-diaconi, 20 de citeți, patru cântăreți și șase portari. Cel mai renumit eveniment a avut loc în anul 626, când orașul Constantinopol a fost asediat de către avari, în timp ce împăratul Heraclie și trupele sale erau plecați la luptă cu perșii, în Asia Mică. Icoana Maicii Domnului Blachernitissa a fost scoasă în procesiune pe câmpul de luptă de către fiul împăratului absent și de către Patriarhul Sergius (610-638). Avarii au încetat asediul și s-au retras, iar victoria a fost pusă pe seama apariției icoanei sfinte a Maicii Domnului. Toată populația orașului s-a adunat apoi la Biserica din Vlaherne, unde au făcut priveghere de toată noaptea, cântând Imnul Acatist al Maicii Domnului. Asemenea măreței Catedrale Sfânta Sofia, această biserică a fost și ea un centru al Ortodoxiei, în fiecare vineri, aici oficiindu-se priveghere de toată noaptea, în cinstea Icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

Rolul jucat de Biserica din Vlaherne – Panagia of Blachernae – de-a lungul perioadei iconoclaste, și în mod special în vremea domniei împăratului Constantin al V-lea, este unul foarte important. Datorită importanței bisericii, iconoclaștii veniți la putere au distrus întreg ansamblul iconografic ce împodobea biserica. În lucrarea „Viața Sfântului Ștefan cel Tânăr”, o lucrare scrisă în anul 808, este înregistrat faptul că iconoclaștii au înlocuit chipul Mântuitorului, al Maicii Domnului și ale sfinților, cu reprezentări de pomi, păsări și animale: „Ruinând mult-cinstita Biserică a Preacuratei Maicii Domnului din Vlaherne, ai cărei pereți erau acoperiți cu scene biblice înfățișând Întruparea Domnului, multe dintre minunile Sale, Învierea și Înălțarea Sa la cer, ei au transformat-o într-un fel de aprozar și atlas de animale; ei au decorat-o cu tot felul de animale și de păsări.”

În anul 834, când iconoclaștii au pierdut puterea avută inițial, s-a sărbătorit pentru prima dată Duminica Ortodoxiei, numită și „a restabilirii cultului Sfintelor Icoane”. Aceasta primă sărbătoare ortodoxă imperială nu a avut loc în catedrala Sfânta Sofia, ci a avut loc în Biserica Vlaherne – Blachernae (Valahă). Tradiția menționează și faptul că, în anul 944, Chipul lui Hristos – cunoscut drept „Sfânta Mahramă” – si „scrisorea regelui Abgar” au fost aduse din Edessa și depuse, cu mare evlavie în Paraclisul acestei biserici. Din mărturiile păstrate până astăzi, știm faptul că Biserica Vlaherne era situată în apropierea țărmului Cornului de Aur, în afara zidurilor orașului Constantinopol. Pentru a o proteja, împăratul Heraclie a construit un zid de apărare în jurul acesteia (Zidurile Blachernae – Zidurile Valahe). Mai târziu, când a fost ridicat Palatul Vlaherne (Valah), puțin mai sus pe deal, între biserică și palat a fost construită o scară impozantă și o poartă specială. Împărații participau adesea la slujbele ținute în Biserica Vlaherne. Mulți împărați purtau după ei, în campaniile de luptă, o relicvă a icoanei valahe. De asemenea, multe dintre sigiliile imperiale bizantine purtau semnul acestei biserici – Blachernitissa (Valaha, sau „Cea care aduce noroc”). Slujba săvârșită în fiecare vineri în Biserica Vlaherne a fost rânduită definitiv încă din vremea Patriarhului Timotei I (511-518).

Alături de această priveghere, mai erau săvârșite și alte slujbe speciale doar în această biserică: Intrarea Domnului în Ierusalim (2 februarie), Duminica Ortodoxiei (prima duminică din Postul Mare), Vinerea Mare, Miercurea Paștelui, Acoperământul Maicii Domnului (2 iulie), Sfințirea Bisericii Vlaherne (31 iulie), Ziua Salvării orașului Constantinopol din atacul avarilor și perșilor (7 august), Adormirea Maicii Domnului (15 august) și amintirea Marelui Cutremur din 740 (26 octombrie). Din anul 1204, Biserica Vlaherne a fost în mâna latinilor, până când împăratul Ioan III Ducas Vatatzes (1222-1254) al Imperiului de Niceea, a reluat-o, împreună cu multe alte mănăstiri din Constantinopol sub tutela sa. În anul 1347, Împăratul Ioan VI Cantacuzino a fost chiar încoronat în Biserica Vlaherne, în loc să fie încoronat în Catedrala Aghia Sofia (Sfânta Sofia), după cum era obiceiul. În anul 1348, pirații genovezi au cauzat daune importante bisericii. Daune a mai suferit biserica și în anul 1070, când un incendiu a distrus clădirea, aceasta fiind reconstruită de către împărații Romanus IV Diogenes (1067-1071) și Mihail VII Ducas (1071-1078). Se pare că după incendierea acesteia, în anul 1070, biserica a fost reconstruită urmând fidel planul inițial. Interiorul acesteia era acoperit în marmură până la jumătatea zidurilor, coloanele erau din jasp verde, iar tavanul era acoperit cu aur și argint. Partea superioară a pereților era acoperită cu imagini în frescă și mozaic. Iconostasul era cel mai impresionant detaliu al bisericii. Informații despre magnifica iconografie din Vlaherne, cât și despre restul arhitecturii, avem din scrierile ambasadorului spaniol De Clavijo, care a vizitat Biserica Vlaherne în anul 1402. Alte informații mai pot fi găsite și în lucrarea lui Isidor de Kiev (1385-1463) despre „Plângerea dispariției minunatei Biserici”.

Întregul complex de clădiri a ajuns în ruină în anul 1434, cu puțin timp înainte de cucerirea orașului de către turci, când „niște tineri nobili în căutare de cuiburi de pasăre” (G. Phrantzes) s-au cățărat pe acoperișul acesteia și, din neatenție, au pornit un incendiu. După cucerirea din anul 1434 și Căderea Constantinopolului, din minunata Biserică Vlaherne nu a mai rămas decât locul ce păstrează încă Izvorul Sfânt. Locul a intrat și a rămas în posesia turcilor până în anul 1867, când a fost înmânat grecilor (de ce nu românilor?), care au construit pe acesta o micuță biserică – hagiasma. Cu timpul, Patriarhia Ecumenică a întreprins lucrările necesare pentru a face ca locul să arata așa cum îl vedem și noi astăzi. În micuța biserică, cele patru scene pictate pe peretele de deasupra Izvorului, realizate de către pictorul Eirenarchos Covas în anul 1964, aduc aminte de marile momente ale Bisericii Vlaherne (Bisericii Valahe). Eu cred că putea și Patriarhia română, sau istoricii – arheologi, să se implice într-un fel în acest proiect, după 1989, pentru cunoașterea de către români a istoriei lor adevărate. Marea Biserică Vlaherne era constituită din trei clădiri: biserica centrală a Maicii Domnului, Paraclisul Hagia Soros și Hagion Lousma. Biserica centrală avea trei abside și era acoperită cu un acoperiș de lemn, asemenea bisericilor Panagia Chalkopratiae și Sfântul Ioan Botezătorul din Studius. Paraclisul, unde erau păstrate Sfintele Odoare, era cunoscut ca „Hagia Soros”, fiind o structură circulară cu pronaos. Acesta era construit în partea sudică a bisericii centrale. Pe lângă Acoperământul Maicii Domnului, aici se mai păstrau și moaștele a mulți alți sfinți creștini. Pelerinii ruși ce s-au închinat aici de-a lungul secolelor XIV-XV au menționat existența moaștele Sfinților Patapie, Atanasie, Pantelimon și Anastasia. Cea de-a treia încăpere, Hagion Lousma, era o structură cu dom. Aceasta se afla în imediata apropiere a Paraclisului și includea un vestiar și un bazin de spălat, numele sub care era cunoscut locul fiind „Sfântul Photeinos”. Pereții acesteia erau decorați cu icoane. În fiecare vineri, împăratul venea aici și intra în bazinul cu apă stransă din izvor, spre îmbăiere. Dispariția vechii icoane a Maicii Domnului, pictată pe lemn și acoperită cu aur și argint, se crede că a avut loc tot în această perioadă iconoclastă. Potrivit tradiției, această icoană a fost regăsită ascunsă în spatele unui zid, în anul 1030, când împăratul Romanus III Argyrus a renovat biserica. Modelul iconografic al Maicii Domnului din Vlaherne – Blachernitissa – era deja răspândit în lumea creștină în momentul dispariției acesteia (model iconografic special). Această reprezentare o înfățișează pe Maica Domnului în întregime, stând în picioare, cu mâinile ridicate spre rugăciune și mijlocire (de aceea i se mai spune și „Mijlocitoarea”). Chipul lui Hristos, binecuvântând, este pictat într-un medalion, pe pieptul Fecioarei Maria. Această icoană se află în strânsă legătură cu minunea săvârșită de Acoperământul Maicii Domnului, fiind adesea scoasă în procesiune, așa cum se arată în scrierile Annei Comnena. Despre acestă minune se știe că, în anul 911, când orașul Constantinopol era asediat și lumea se afla strânsă în Biserica Vlaherne, spre a cere ajutor Maicii Domnului, s-a întâmplat o minune. Biserica era împodobită pentru slujba de vineri noaptea. Se aflau acolo Sfântul Andrei cel Nebun pentru Hristos, împreună cu ucenicul său, Epifanie. La ora 04.00 dimineața, Sfântul Andrei și Epifanie au avut parte de o revelație a Maicii Domnului: Maica Domnului a apărut și a intrat prin ușile bisericii, însoțită de către Sfântul Ioan Botezătorul și Sfântul Ioan Teologul, acompaniați de cetele îngerești. Maica Domnului s-a oprit sub policandrul central al bisericii, a îngenunchiat și a început a se ruga cu lacrimi. Apoi a intrat în Sfântul Altar și s-a rugat din nou. Apoi și-a scos Cinstitul Acoperământ (pânza cu care își acoperea capul) și l-a întins peste credincioșii din Biserica Vlaherne, în timp ce se înălța de la ei, către cer. Acest eveniment – revelație este cinstit de biserică la data de 1 octombrie.

În imediata vecinătate a Bisericii Vlaherne se afla Palatul Vlaherne. PALATUL VLAHERNE (Blachernae; Valah) a fost o importantă reședință imperială bizantină folosită destul de des de împărații bizanțului, situată în suburbia Blachernae (Cartierul Valah), situată în partea de N-V a Constantinopolului (Istanbulul actual, din Turcia, orașul așezat pe 7 coline, ca și Roma). Zona palatului este acum în cea mai mare parte ocupată de construcții moderne și numai sursele literare ce mai sunt disponibile ne pot ajuta la descrierea acestuia. Palatul Vlaherne a fost construit pe pantele nordice ale celei de a VI-a coline a orașului în jurul anului 500 d. Hr. Chiar colina a suportat de-a lungul timpului diferite intervenții, creându-se un număr de terase necesare pentru a sprijini diversele clădiri care erau cuprinse în complexul palatului. Cu toate că principala reședință imperială în perioada sec. IV – sec. XI a fost Palatul Mare aflat la capătul de est al orașului, Palatul Vlaherne a fost folosit uneori, și este atestat în protocoalele ceremoniale conținute în „De Ceremoniis” (Explicarea Ordinului Palatului; capitolele I.27, I.34, II.9, II.12) de împăratul Constatin VII Porphyrogennetos (945-959 d.Hr.). În acel moment Complexul Palatului Vlaherne cuprindea mai multe construcții: Sala lui Anastasius sau Anastaniakos (triklinos; numită după împăratul Anastasie I care a construit-o), Sala Oceanului (sau Okeanos), Porticul lui Iosif (sau Iosephiakos) și Sala Dunăre (sau Danoubios). Această sală comunica cu Altarul din apropiere al Bisericii Ortodoxe Sfânta Maria din Vlahernae (Sfânta Maria din Valahia) printr-o serie de scări pe care cobora pentru slujbă marea familie imperială bizantină. La sfârșitul secolului al XI-lea împăratul Alexios I Comnen (1081 – 1118 d.Hr.) s-a mutat în acest palat, ca punct de ședere principal. Și el, dar și nepotul său, Manuel I. Comnen (1143 – 1180 d. Hr.) au întreprins aici mari lucrări de fortificare a incintei palatului și ridicarea de noi edificii. Manuel I este creditat cu construirea unui zid de apărare exterior foarte elaborat (Zidul Valah) și cu construcția mai multor splendide săli, cum ar fi Sala Irinei (numită astfel, se spune, după Împărăteasa Irene a Ungariei) și Polytimos Icosul (Oikos). În acest moment complexul Palatului Vlaherne devine cunoscut în întreaga capitală bizantină ca și „Palatul cel Nou”. Dintre structurile construite de-a lungul timpului, doar așa numita clădire a „Închisorii din Anemas”, care a făcut parte din infrastructura palatului, încă supraviețuiește și astăzi. După cea de a IV-a Cruciadă și după recucerirea orașului în anul 1261, împărații Palaiologan restaurează complexul imperial de la Vlaherne și o declară reședință principală a împăratului. Mai târziu de secolul al XIII-lea se ridică Palatul Porfirogenetului, mai la sud decât principalul complex al Palatului Vlaherne, legat de acesta prin coridoare și alei. Palatul Porfirogenetului cunoscut de turci ca și „Tekfur Sarayi” („Palatul Suveranului”) este construit în sec. XIII – XIV, în partea de N-V a orașului vechi Constatinopol. Acesta se dovedește a fi de fapt o anexă a Complexului Palatului Mare din Vlaherne. Astăzi este cel mai bine conservat dintre cele trei palate bizantine, supraviețuind orașului modern actual, fiind unul dintre puținele exemple relativ intacte de arhitectură laică bizantină târzie din lume. „Porfirogenetul” înseamnă „născut în purpură” și face trimitere la nașterea unui urmaș de împărat. Aici nășteau împărătesele; era un fel de maternitate. Urmașii împăraților bizantini se nășteau în cartierul Valah (în Complexul Palatului Vlaherne) și se botezau la Biserica Valahă. Palatul a servit ca reședință imperială principală în ultimii ani ai Imperiului Bizantin. Aflat în apropierea zidurilor exterioare ale orașului, palatul a suferit pagube importante în timpul cuceririi otomane a Constatinopolului în 1453. El a fost folosit apoi într-o multitudine de scopuri. În sec. XVI-XVII acesta a găzduit menajeria sultanului. În sec. XVII animalele au fost mutate, iar aici a funcționat un bordel. După mai multe destinații obscure, din 2010 palatul a fost inclus într-un proiect de renovare amplu, ce continuă și astăzi.

Acum să concluzionăm: un cartier important din marele Imperiu Bizantin era Valah, având o Biserică Valahă ce era ca importanță a doua din imperiu (după Sfânta Sofia) și tot aici se afla una din importantele reședințe împărătești bizantine, ce era numită Palatul Valah, iar Palatul Porforogenetic, unde se nășteau urmașii imperiali (maternitatea celor „născuți în purpură”), era construit tot ca parte a Complexului Palatului Vlaherne (Valah; semn al Renașterii, semn al Nemuririi). Dacă urmărim procesiunea familiei imperiale bizantine, într-o zi de slujbă la Sfânta Biserică Vlahernae, îi vom vedea plecând din Palatul Valah, trecând printr-o sală numită Oceanul (semn al Apelor Mari; Potop), urmată de o altă sală numită Dunărea (fluviul sfânt al geților), spre a intra să se roage în Biserica Maicii Domnului Valahe – Blachernae.

Dacă istoricii, dar și conducerea bisericii noastre ortodoxe s-ar apleca și asupra acestor importante urme de românitate, sporind cercetarea și aflarea mesajelor încriptate în astfel de izvoare, am putea să privim mai senini spre un posibil viitor al unui popor care merită ceva respect.