Dimensiunea liturgică a martiriului, jertfei şi muceniciei

Martiriul, jertfa şi mucenicia în gândirea Bisericii noastre dreptslăvitoare şi în înţelegerea Sfintei Scripturi reprezintă experienţa morţii hotărâte prin credinţă, ca mărturie fidelă a dragostei pentru Domnul nostru Iisus Hristos. În acest sens, martirul ori mucenicul este mărturisitor prin moartea cauzată şi pricinuită de duşmanii credinţei. În acest fel, mărturisirea şi moartea presupun o legătură interioară serioasă şi profundă, care trebuie privite şi abordate împreună. Puterea de a mărturisi pe Iisus Hristos vine din harul Duhului Sfânt, care este viu şi lucră­tor în sfinţii mucenici.

Mucenicul, prin jertfa sa, se prelungeşte în afară, într-o mişcare exta­tică, atrăgând cu sine şi în sine lumea întreagă, pe care o deschide spre lu­crarea terapeutică a harului. Sângele său devine, astfel, sămânţa a creşti­nismului şi putere în Iisus Hristos, care renaşte permanent pe alţi credincioşi spre angajamentul decisiv pe calea mântuirii. Certitudinea acestei realităţi este arătată în viaţa şi practica bisericească, începând cu secolul al doilea, când Biserica a rânduit să se pună în Sfântul Antimis şi în piciorul Sfintei Mese părticele din Sfintele Moaşte ale Sfinţilor Mucenici. Jertfa mântu­itoare a lui Iisus Hristos, jertfa mărturisitoare a martirilor şi jertfa euharistică cea nesângeroasă se află astfel într-o intimă legătură una cu alta.

În aceste condiţii mucenicul se oferă pe sine însuşi jertfă lui Dumnezeu, ca preot, în unire cu jertfa lui Iisus Hristos, manifestându-şi prin aceasta calitatea sa de sacerdot a lui Iisus Hristos, Arhiereul cel veşnic. Cina euharistică la care mar­tirii sunt chemaţi este pregătită, drept pentru care ei nu trebuie să o sca­pe. Cugetarea lor era stăpânită de simţul comuniunii şi al cuminecării la masa Stăpânului. Pentru un astfel de ospăţ euharistic, trupurile lor tre­buiau aşezate pe altarul de jertfă, iar, dacă nu mureau acum, viaţa veşni­că nu mai putea fi răscumpărată prin moarte. Trupurile lor condamnate la ardere de tot erau, atât înainte de jertfă, cât şi după sacrificiu, trupuri sfinte şi nobile. în suferinţele lor, ei sunt înconjuraţi de îngerii care le aş­teaptă triumful reprezentând înfrângerea puterilor demonice. într-o atare ambianţă, Sfinţii martiri de la Lyon au îndurat chinuri mai presus de ori­ce istorisire, satana dorind mult ca ei sa rostească blasfemii şi să se lepede de Iisus Hristos. Pentru aceasta, spune Sfântul Grigorie de Nazianz, „jertfa lor nu este inferioară ca valoare luptelor lui Daniel, care a fost aruncat ca mâncare înaintea leilor, dar care a înfrânt animalele prin întinderea mâi­nilor. Nu este mai mică decât cea a tinerilor în Asiria care, în foc, au pri­mit răcoare de la îngeri”.

Martiriul este astfel, pe drept cuvânt, eveniment liturgic şi euharistie. Prin mucenic, istoria se opreşte din agitaţia ei si se deschide spre o nouă dimensiune care leagă trecutul de viitor, făcând din cele două un veşnic prezent. Uneori, pornind de la această realitate, în timpurile persecuţi­ilor, în temniţe, Sfânta Liturghie era săvârşită pe piepturile martirilor şi a mucenicilor încă nemartirizaţi. Mucenicul este în acest sens o anamneză vie, o memo­rie comunitară, dar şi o sete epectatică, aspirând spre veşnicie, după cum se poate observa în troparul la Sfintele mucenice: „Pe tine, Mirele meu, te iubesc şi pe Tine, căutând să mă chinuiesc, ca să împărăţesc întru Tine”. Singurul care-i poate potoli setea este Iubitul veşnic. „Eu sunt grâul lui Dumnezeu, zicea Sfântul Ignatie Teoforul, şi doresc să fiu măcinat de din­ţii fiarelor ca să fiu găsit pâine curată a lui Iisus Hristos.” Numai pronunţând numele Mântuitorului, ca într-un ritual liturgic, mucenicul se umple de dragostea divină, implantând numele Lui ca o săgeată în inimile celor care încă n-au dobândit curajul de a se jertfi pentru El. Actele Martirice sunt pline de exemple ale acelora care au văzut pătimirea martirilor şi dintr-o dată s-au declarat şi ei mărturisitori ai lui Iisus Hristos. Mântuitorul, prin mucenic, se impune ca prezenţa aici şi acum şi aşteaptă să fie întâmpinat în decizia de a-I urma, urmând ca împărtăşirea cu El să se facă în sânge­le propriu al martirului. Mucenicul este omul logic ori singurul înţelept într-o lume desacralizată. Sfântul Ignatie, în momentul sacrificiului său, era convins că abia acum începe să fie ucenic a lui Iisus Hristos. „Nu mai râvnesc nimic”, zice el, „din cele văzute şi nevăzute ca să ajung la Iisus Hristos… Ajuns acolo voi fi om”. Mişcarea lui spre Dumnezeu este angajată spre un Amin continuu. Adevărul vieţii sale este rezultat din adevărul trăirii lui în Dumnezeu. El acţionează în cunoştinţă de cauză, fiind conştient de simfonia lucră­rii sale în Iisus Hristos. Mucenicul ca om logic, este pătruns de Logosul di­vin, Care-l transformă şi-l îndeamnă să devină singura fiinţă raţională într-o lume plină de nedreptăţi. Ca fiinţă logică, nevoitorul se deschide dialogului cu Logosul, devenind astfel activ şi novator, introducând es-hatonul în istorie şi conducând pe oameni spre relaţia de comuniune cu Dumnezeu şi între ei. Rezultatele experienţei sale nu rămân niciodată individuale. Dimpotrivă, el se împarte între fraţi, după cum, ulterior, s-a şi statornicit tradiţia ca moaştele mucenicilor să se împartă la toate co­munităţile creştine.

Relaţia vie cu Iisus Hristos este resortul conţinutului dinamic al credinţei martirilor. Mucenicul are conştiinţa prezenţei sale în Iisus Hristos şi a prezen­ţei lui Iisus Hristos în el, în experienţa lui. Mucenicul trăieşte atât prin pati­ma lui Iisus Hristos cât şi prin Sfânta Euharistie. Domnul Hristos a fost adus jertfă „ca o oaie spre junghiere şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce-l tunde”. Asemenea lui Iisus Hristos, în suferinţa sa martirică, ca intr-o li­turghie a fiinţei sale, mucenicul lui Iisus Hristos şopteşte neîncetat cuvinte­le tâlharului de pe cruce: „pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru împărăţia Ta”. Alteori, martirul repetă în timpul patimii sale ceea ce Domnul său a strigat pe Cruce: „Doamne în mâinile tale îmi încredin­ţez duhul meu”. Întemniţaţii pentru Iisus Hristos participă real la jertfa unică şi plină de iu­bire a lui Iisus Hristos. Ca oameni ai credinţei adevărate, mucenicii revarsă din ei înşişi mireasma lui Iisus Hristos, descoperind pe Dumnezeu lumii, prin tot ceea ce face şi mai ales prin suferinţa lor.

În acest sens creştinii din Lyon vedeau în Sfânta Blandina „pe cel ce s-a răstignit pentru ei”. La rândul său, Sfântul Ignatie Teoforul trăieşte starea mistică de unire cu Dumnezeu ca trăire maximală a hristificării sale: „Lăsaţi-mă să fiu, prin ceea ce pot ca să dobândesc pe Dumnezeu. Sunt grâul Lui şi doresc să fiu măcinat de dinţii fiarelor, ca să fiu găsit pâine curata a lui Iisus Hristos”. Aspiraţia mar­tirică a Sfântului se suprapune astfel peste concepţia sa euharistică. De fapt Sfântul introduce în discursul său o confuzie voită, în ceea ce pri­veşte gândirea sa despre mucenicie şi ceea ce vrea să spună despre euha­ristie. Pentru el, atât Martyria, cât şi Euharistia sunt „leacul nemuririi şi doctoria împotriva morţii”, pentru a trăi veşnic în Iisus Hristos. Ambele stări ale aceleaşi experienţe mistice sunt legate de participarea la învierea lui Iisus Hristos, care este premisa învierii noastre. Prin urmare „descoperirea lui Iisus Hristos în pâinea euharistică este recapitulată în persoana martirului” ca dorinţă a Duhului lui Iisus Hristos în cel botezat. Având în sine pe Duhul lui Dumnezeu, martirul se coace în focul harului, într-o Cincizecime permanentă. Sfântul Policarp, de pildă, stătea în mijlocul focului, nu ca un trup care arde, ci „ca o pâine care se coace […] apoi a ieşit, din împunsătura fă­cută de suliţă în trupul său, mult sânge încât a stins şi focul”.

Conştiinţa creştină din această perioadă martirică era că mucenicii erau în acelaşi timp profund hristici şi profund pnevmatici. Acest ade­văr reiese din faptul că mucenicii, în timpul chinurilor, aveau convin­gerea că „Domnul însuşi era de faţă şi vorbea cu ei”, iar ei îl mărturiseau în „bucuria Duhului Sfânt”, fiind în acelaşi timp covârşiţi de prezenţa Paracletului. Această perspectivă profund eclezială prezintă martirul ca pe o taină a Bisericii Domnului Iisus Hristos, care împlineşte sângeros deodată jertfa şi iubirea, adică tot ceea ce indică, din punct de vedere mistic, tainele în sine. Sfântul Ignatie afirma în acest sens: „căutaţi sa participaţi la o singură euharistie; pentru că unul este trupul Domnului nostru Iisus Hristos şi unul este potirul spre unirea cu sângele Lui; unul este jertfelnicul, după cum unul este epi­scopul dimpreună cu preoţii şi diaconii, cei împreună cu mine robi; pen­tru ca ceea ce faceţi, s-o faceţi după Dumnezeu”. De bună seamă, lup­ta şi biruinţa mucenicului se articulează în lucrarea Bisericii lui Iisus Hristos, într-o dorinţă neîncetată spre dobândirea „pâinii lui Dumnezeu, care este trupul lui Hristos, iar băutura devine sângele Lui, care este dragoste nestricăcioasă”. De asemenea, experienţa martirică poate fi aplicată în­tru totul experienţei euharistice, deoarece, atât în Sfânta Liturghie, cât şi în mar­tiriu, „creştinii cu inima încredinţată lui Dumnezeu se făceau părtaşi la răsplătirile sale veşnice”. Cuvintele Sfântului Ignatie legate de euharistie scot în evidenţă ne­cesitatea reală a trupului şi a sângelui lui Iisus Hristos care sunt hrana proprie mucenicilor.

De fapt, ele definesc mucenicia, iar mucenicul prin faptul martiriului său descrie un gest liturgic. În sensul acesta martiriul Sfântului Policarp este cu adevărat un imn liturgic. în rugăciunea sa, Sfântul Episcop, în apropierea morţii sale, reiterează euharistia. El se înfăţişează pe sine ca o pâine pe altar şi „cu mâinile legate la spate, ca un berbec ales din turma cea mare, pregătit spre a fi adus jertfă de ardere bineplacută lui Dumnezeu, privind spre cer, a zis: „Doamne Dumnezeule atotputerni­ce, Tatăl iubitului şi binecuvântatului Tău Fiu, Iisus Hristos, prin care am primit cunoştinţa despre Tine, Dumnezeul îngerilor, al puterilor, a toată zidirea şi a întregului neam, al celor drepţi, care trăiesc înaintea fe­ţii Tale. Te binecuvântez că m-ai învrednicit de ziua şi ceasul acesta, ca sa am parte cu ceata mucenicilor la paharul Hristosului Tău, spre învierea vieţii de veci a sufletului şi a trupului, în nestricăciunea Duhului Sfânt. Între care fă să fiu primit înaintea Ta astăzi, ca jertfă grasă şi bineplacută, precum m-ai pregătit, m-ai descoperit şi împlinit, Dumnezeule cel nemincinos şi adevărat. Pentru aceasta şi pentru toate, Te laud, Te binecu­vântez şi Te preamăresc prin veşnicul şi cerescul Arhiereu Iisus Hristos, iubitul Tău Fiu, prin Care, împreună cu El şi cu Duhul Sfânt, ţi se cuvi­ne slava acum şi în veacurile ce vor să fie. Amin”. După ce el a zis Amin şi şi-a sfârşit rugăciunea, oamenii însărcinaţi cu focul, au aprins rugul. Iar când s-a făcut o flacără mare, am văzut o minu­ne, cei cărora ni s-a dat s-o vedem, care pentru aceea am fost păstraţi în viaţă ca să vestim şi altora cele întâmplate. Căci focul, luând forma unei cămăşi, ca o pânză de corabie umflată în vânt, înconjură ca un cerc tru­pul mucenicului. Iar el stătea în mijloc, nu ca un trup care arde, ci ca o pâine ce se coace, ori ca aurul şi argintul, ce se prelucrează în cuptor. Tot în acel moment, am simţit o mireasmă plăcută, ca un miros de tămâ­ie sau de alte miresme preţioase”. După cum se poate observa, biograful vieţii Sfântului sublinia cu toată evidenţa caracterul liturgic al acestei morţi. Episcopul Smirnei aduce în­aintea lui Dumnezeu o ultimă euharistie, el fiind de data aceasta, pâinea care se aşează pe altarul de jertfă. Moartea sa, ca a tuturor mucenicilor, este un sacrificiu euharistic adus lui Dumnezeu în Biserica lui Iisus Hristos. Totodată, trebuie subliniat faptul că Sfântul, în supliciul său, se uneşte perfect cu Iisus Hristos şi formează o unitate cu El, murind şi înviind împre­ună cu El. Acest moment este subliniat şi de Sfântul Ignatie atunci când spune: „Este mai bine pentru mine să mor în Hristos, decât să împărăţesc marginile pământului. Pe Acela îl caut, care a murit pentru noi; pe Acela îl vreau, care a înviat pentru noi. Naşterea mea este aproape”. Ideea cen­trală şi esenţială  a acestor cuvinte rămâne în jurul naşterii la o nouă viaţă, aceeaşi cu a Aceluia care a murit şi a înviat pentru mântuirea noastră.

Mucenicul, fi­ind următor al lui Iisus Hristos, moare şi el şi înviază întru El. Rezultă de aici că mucenicia nu poate să fie un echivalent al Sfintei Euharistii, dar ceea ce este tainic în euharistie se descoperă şi în mucenicie, adică acelaşi Iisus Hristos, mort şi înviat, este prezent atât în Euharistie, cât şi în martir. Martyria, aşadar, se justifică şi se împlineşte comunitar, aidoma Sfintei Euharistii, ca taină prin excelenţă eclezială. Mucenicii trăiesc în jertfa lor, concomitent jertfa lui Iisus Hristos dar şi a întregii sale Biserici. Există o identitate de fond între martiriu şi euharistie, care centralizează şi fundamentează euharistia în Sfânta noastră Biserică. Atunci când mai mulţi mucenici sunt prigoniţi, deodată mai mulţi sfin­ţi se constituie într-o comuniune şi într-o comunitate frăţească, realizată. de împreuna lor pătimire. În felul acesta ei, în Biserica lui Iisus Hristos, atrag atenţia în chip explicit asupra identităţii euharistice şi comunitare a mor­ţii lor. „Jertfelnicul este gata, spune Sfântul Ignatie, voi ajunge prin dra­goste în corul îngerilor, sa cânt Tatălui, în Hristos Iisus.” La rândul ei, Biserica care se zideşte în jertfă şi cântare euharistică, răspunde în acelaşi ritm frăţesc, cu râvna ei spre Iisus Hristos, împlinind cererea mucenicului şi recunoscând dimensiunea sacramentală a jertfei sale. Martirul Sfântului Alexandru este relevant în acest sens. În timp ce Sfântul era martirizat, creştinii lăudau şi cântau lui Dumnezeu şi mucenicului în acelaşi timp: „Bine ai venit, robule al Domnului! Să binecuvântezi şi oraşul şi patria noastră! Să-ţi dea Domnul răbdare, pentru a-ţi isprăvi călătoria”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*