Libertatea ca un țipăt lăuntric

Foarte mulţi cercetători ai vieţii lui Valeriu Gafencu şi-au pus întrebarea firească: de ce nu a evadat cel numit Sfântu Închisorilor din colonia de muncă de la Galda de jos, unde restricţiile şi paza erau deficitare? Cei închişi trăiau de fapt într-o semi-libertate, fiind păziţi de un număr redus de gardieni atât la muncă în podgorii, cât şi pe drumul dus/întors de la locaţia unde erau cazaţi cu pază deficitară.

Era anul 1946 şi regimul politic a celor închişi pentru delicte politice erau relaxat. În colonia de muncă Valeriu Gafencu şi-a revăzut mama, surorile şi prietenii. Camaradul său condamnat 20 de ani de muncă silnică Ion Ianolide se îndrăgosteşte de Valentina, sora mai mare a lui Valeriu Gafencu, cu care se logodeşte pe ascuns în colonia de muncă, în „vila” din podgorie. Unii dintre prizonieri au reuşit să evadeze uşor şi au fugit prin Iugoslavia spre Occident. Comuna Galda de jos era aşezată la 16 kilometri de Alba-Iulia într-un cadru natural mirific spre Munţii Apuseni, în care trona castelul contelui Kemeny. Şi totuşi, Valeriu Gafencu, deşi avea îndeplinite toate condiţiile să evadeze, nu o face. ”Criticii” lui Valeriu Gafencu nu au înţeles că acesta a ales o „altfel” de libertatea care se încadrează pe „cărarea împărăţiei”. Libertatea întru Hristos a fost „calea împărătească” aleasă pentru veşnicie de Valeriu Gafencu. Deşi ştia ce vremuri politice întunecate vor urma pentru el, fără speranţă de eliberare din puşcărie, pentru că se instaura comunsimul de inspiraţie sovietică, ce impunea într-un stil rebarbativ o lume închinată întunericului, Valeriu Gafencu a ales să se jertfească pentru mântuirea neamului său. Libertatea interioară a lui Valeriu Gafencu trancede gratiile şi zidurile închisorilor ca singură cale îngustă şi spinoasă spre Iisus Hristos. La Galda de jos, Valeriu Gafencu a ales cu smerenia caracteristică calea libertăţii întru Hristos şi refuza o libertate exterioară şi lumească care îndemna la complicitate şi îndepărtare de firul subţire ce leagă pământul de cer şi neamul de Dumnezeu. Într-o scrisoare din închisoare Valeriu Gafencu transcrie stările sufleteşti de alegere a adevăratei şi unice libertăţi, cea prin Sângele şi Trupul lui Hristos. “În lupta cu puterile intunericului, cu gândul la Dumnezeu, mi-am gasit pacea în rugăciune. Şi-ntotdeauna mă gândesc ca Bunul Dumnezeu, în dragostea-I nemarginită pentru oameni, ne trimite încercarea suferinţei, ca prin ea să ne purificăm de păcate, să ne învăţăm a renunţa cu bucurie la tot ce-i trecător şi să ne îndreptăm cugetele spre Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. În suferinţă m-am putut cunoaşte pe mine însumi, mi-am putut cunoaşte goliciunea şi nimicnicia. Azi mă văd un pacătos, cel mai păcătos om. Şi cand am privit în adâncul inimii mele, am găsit acolo darul nepreţuit al Iubirii, Izvorul tuturor virtuţilor, pe care Dumnezeu l-a sădit în om spre cultivare şi desăvârşire. Si eu, ca un rob ticalos, am nesocotit o viaţă întreagă acest dar (…). Azi mulţumesc din tot sufletul pentru toate suferinţele şi umilinţele prin care mi-a fost dat să trec, căci ele m-au adus la conştiinţa păcatului şi m-au făcut să înţeleg că singura cale care duce la mântuirea Neamului este Calea evanghelică: Hristos. Cu fiecare mică jertfă de iubire trăiesc o bucurie mare, unică. Din renunţări îmi culeg mulţumirea şi sufletul mi-i însetat de dăruirea totală pentru Hristos (…). De multă vreme am luat hotărârea de a trăi curat, în Duh creştin. Sunt fericit, căci daca mi-i îngrădită libertatea fizică de către legile omeneşti, prin zidurile închisorii, în schimb Dumnezeu mi-a dăruit libertatea sufletului prin trăirea Iubirii – şi această libertate este bunul suprem pe care l-aş fi putut câştiga în lumea aceasta plină de deşertăciuni”. Valeru Gafencu şi-a asumat suferinţa ca primii creştini apostolici. Pentru Valeriu Gafencu libertatea nu mai avea o conotaţie fizică sau materială, ci una spirituală şi creştină. În puşcăria catacombelor era un om liber întru Hristos. Puşcăria devenise o binecuvântare pentru Valeriu Gafencu, oferindu-i calea Crucii, singura „cărare către Împărăţie” şi mântuire.

Valeriu Gafencu, scriindu-i părintelui duhovnicesc, e deplin conştient de calea mucenicească aleasă, că libertatea e în catacombele creştine din închisori, nu în societatea românească aşa-zis liberă şi deja controlată de către comunişti după instaurarea Guvernului Dr. Petru Groza, la 6 martie 1945. “Numai în măsura în care slujim lui Dumnezeu contribuim la salvarea neamului, la înnoirea lui sufletească. Căci unul singur e drumul care duce la Înviere: Golgota, jertfa de buna voie pentru Iubire si Adevar. V-am marturisit, Părinte, gândurile acestea, cu bucurie a inimii mele. Ştiu că sufletul Sfinţiei Voastre le primeşte pe toate cu bucurie şi mulţumire in Domnul (…). Gândul meu de iubire vi-l transmit cu toată căldura sufletului, căci în rugăciunile Sfinţiei Voastre îmi găsesc odihna. Aici, în Galda, suntem vreo 70 de deţinuţi. Printre ei sunt oameni care si-au pus la modul cel mai serios problema mântuirii. În Aiud, anii aceştia de suferinţă şi de grele încercări au contribuit în chip unic la zidirea lăuntrică a neamului, a omului nou: Creştinul. Numai Dumnezeu ştie. Aici la Galda sunt tocmai cei care înţeleg şi stăruiesc pe calea mântuirii”. Libertatea lăuntrică primează pentru Valeriu Gafencu transformat în „omul nou”: creştinul desăvârşit. Libertatea lui Valeriu Gafencu e de altă natură, nu lumească, societară, ci hristică, total diferită de cea a celor care au evadat din colonia de muncă spre Occident. Libertatea lui Valeriu gafencu e plenară expresie a credinţei adevărate, dezbărată şi descărnate de lumea materială.

În anii `90, fostul deţinut politic clujean Nicolae Trifoiu îmi mărturisea că Valeriu Gafencu era la Galda de jos un model de jertfă hristică, un far luminos după care îşi îndreptau inimile toţi ci din colonia de muncă. Munca în aer liber şi simbioza mistică între vii, la culesul strugurilor, ca simbol creştin, în prezenţa revelatoare a lui Valeriu Gafencu producea o stare de înălţare sufletească şi curăţie, frăţietate şi comuniune hristică cum la primii creştini. Nicolae Trifoiu care fusese închis de regimul carlist din 1939 întâlnirea între viile încărcate de rod bogat cu Valeriu Gafencu a fost apa vie şi sfinţitoare, care i-a dat putere şi trăire creştină autentică să treacă peste calvarul puşcăriilor comuniste până la eliberarea din 1964 şi să poată îndura tot greul universului concentraţionar, cu sufletul întors numai spre Chipul lui Hristos dezvăluit cu atâta candoare la Galda de jos de către Valeriu Gafencu. Încă din toamna lui 1946 Nicolae Trifoiu l-a considerat pe Valeriu Gafencu un Sfânt al Închisorilor. Nicolae Trifoiu a preluat de la Valeriu Gafencu modelul său de libertate interioară, realizând că lupta sa nu depinde doar de un regim politc trecător, chiar şi cumplit cum cel comunist, ci de eliberarea de sub teroarea istoriei supuse totalitarismelor de orice fel. Lupta pentru mântuire e de fapt o înverşunată bătălie cu regimul păcatului, o eliberare de sub domnia răului materalnic, faţă de duhurile rele. Ţelul final al Sfinţilor Închisorilor era mântuirea neamului românesc şi omenesc pe calea Învierii. Ieşirea de sub teroarea istoriei ca expresie a universului concentraţionar a reprezentat „calea împărătească” a lui Valeriu Gafencu şi confraţilor săi de luptă cu păcatul. Libertatea celor închişi era calea oamenilor pentru Hristos. Nicolae Trifoiu, ca şi ceilalţi comilitoni, au înţeles atunci că libertatea adevărată este trăirea duhovnicească în Hristos aşa cum a înţeles, mai de devreme, încă din 22 noiembrie 1943, în închisoare Valeriu Gafencu într-o scrisoare către cei dragi: „Mie îmi pare tare bine ca voi înţelegeţi această lume. Mi-aduc aminte că, încă în sat, îi mai ajutaţi din când în când şi pe ţiganii şi nevoiaşii de pe la noi! Ştiţi şi voi ce înseamnă lucrul acesta!?! Fericirea este sensul întregii noastre vieţi. Şi eu vă mărturisesc azi, după ani de suferinţa, meditaţie şi frământări cu viaţa aspră, ca Viaţa nu are nici un sens fără Hristos! Ca toate alergările noastre fără Iisus sunt deşertăciune şi goana după vânt! De aceea, să căutăm ca prin modul nostru de trăire să-l câştigăm pe Mântuitorul în inimile noastre. Numaidecât să vă spovediţi şi împărtăşiţi. Să faceţi o spovedanie cât mai serioasă şi mai adâncă. Să luaţi hotărârea de a vă lepăda de pacate, să duceţi lupta cu răul inimii voastre înclinate a-i judeca şi condamna pe alţii pentru faptele lor când noi înşine săvârşim aceleaşi păcate. Vă rog foarte mult, grijiţi-vă de suflet!”

Pentru Valeriu Gafencu libertatea nu era un moft politic sau social, ci un ţipăt lăuntric (ca a lui Munch) de eliberare către Dumnezeu. Vzitat de mama, surori şi prieteni la Aiud, Valeriu Gafencu îi aşteaptă pe cei dragi cu o seninătate angelică de om sfinţit de dureri şi suferinţe, de sfânt în viaţă: “Valeriu a fost chemat în faţa comisiei sovietice care opera `repatrierea`, pentru a-l convinge să se repatrieze –adică să se întoarcă în Basarabia. Pentru îndrăzneala de a-i înfrunta pentru actul cotropirii, comisia a cerut transferul lui Valeriu în URSS pentru a fi judecat şi condamnat pentru insulta adusă guvernului sovietic şi a armatei roşii. Dumnezeu a vrut să-l salveze printr-un reprezentant al comisiei. După spusele lui Valeriu, acela tăcea şi se uita la el tot timpul, apoi a triat dosarul lui, incluzându-l între cei care nu pot fi repatriaţi. Mama şi bietele lui surioare au fost urmărite câţiva ani de serviciile secrete sovietice pentru a fi şi dânsele repatriate. În bejenie prin toată ţara, se ascundeau prin mahalalele oraşelor, prin sate de munte, şi aşa au scăpat nedeportate în Siberia. Când lucrurile păreau că s-au mai liniştit, prin 1946-47 au venit la un `vorbitor` la Galda de Jos. Acolo le-am cunoscut şi noi. `Vorbitorul` se obţinea cu aprobarea Penitenciarului şi avizul Miliţiei Aiud. Mama lui Valeriu a fost supusă unui interogatoriu prelung şi apoi obligată să spele toate WC-urile şi duşumelele localului Miliţiei Aiud, o zi şi o noapte în continuu, deşi trecuse de 60 ani şi era slăbită şi bolnavă. Văzându-l pe Valeriu şi pe noi toţi împrejurul dânsei, n-a putut scoate un singur cuvânt, numai lacrimile îi şiroiau, îmbrăţişându-şi fiul şi îmbrăţişându-ne şi pe noi. Valeriu o purta în braţe – era micuţă de statură, – aşa cum porţi un copil şi dânsa se lipea de pieptul lui cu aceeaşi dragoste cu care probabil Valeriu se alintase la pieptul dânsei în copilărie. Surorile îl mâncau din ochi cu dragostea lor şi el le îmbrăţişa şi le mângâia cu cuvinte de încredere în Dumnezeu, făcându-ne pe toţi să plutim ca pe o apă vie spre limanul speranţelor sfinte.”(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, pp. 179-185). Libertatea de la Galda de jos era iniţiatică, o mijlocire dumnezeiască de întâlnire cu parsonalităţi duhovniceşti, care au făcut istorie creştină pe drumul mântuirii neamului. Peste colonia de muncă de la Galda de jos trona spiritul tutelar al lui Arsenie Boca, ca un model duhovnicesc, demn de urmat de către tinerii ucenicici prin suferinţă întru Hristos: „Dornici să cunoaştem marile spirite creştine ale neamului nostru făceam escapade duhovniceşti cu îndrăzneală temerară, care ne-ar fi putut costa sancţiuni grele sau execuţia, căci puteau fi interpretate ca evadare. Părintele Arsenie Boca, ctitorul Filocaliei româneşti, cum îl numeşte părintele profesor (doctor) Dumitru Stăniloae, ne trimisese prin cineva primele volume ale Filocaliei; voiam să-l vedem şi să-i mulţumim, împărtăşindu-ne şi din cuvântul lui de învăţătură. Din colonia de la Galda de Jos Valeriu Gafencu, Ion Ianolide şi Marin Naidim au plecat într-o sâmbătă dimineaţa, tăind munţii şi pădurile în linie dreaptă până la Sâmbăta, pe jos. Cu Nicu Mazăre şi Iulian Bălan am trecut peste culmile Trascăului până la Râmeţ, unde părintele Oţea reconstruia din albia râului Geoagiu Mânăstirea ortodoxă distrusă de armatele Mariei Tereza, aşa cum i se descoperise în vedenie la Sfântul Munte Athos, ca şi părintelui Arsenie Boca pentru Mânăstirea Sâmbăta. După întoarcere, Valeriu căpătase o stare de armonie interioară, de pace – vizibilă în manifestările lui pline de linişte şi blândeţe, – ajungând la o suportare tăcută şi la o umilinţă nedisimulată, firească în tot ce făcea. (…) Ceea ce a făcut şi ceea ce a trăit Valeriu de-a lungul anilor de detenţie, pentru fiecare suflet cu care a venit în contact, e greu de imaginat, necum de exprimat în cuvinte. E suficient răspunsul pe care l-au dat toţi cei ce l-au cunoscut. A fost un sfânt. Este un sfânt.” La Aiud, Valeriu Gafencu era perceput de comilitoni ca un aristocrat al jertfei în sensul gândirii lui N. Berdiaev. Era un pneumatofor ce respira aerul libertății prin Rugăciunea lui Iisus, ajungând la starea senină de isihia. Valeriu Gafencu s-a mărturisit prin jertfă, urmându-L pe Histos, Care a răscumpărat lumea ”cu Însuși Sângele Său” (Fapte 20, 28). La Aiud, unde era închis Valeriu Gafencu ”era o închisoare de fier” cum mărturisea Iustin Pârvu, în care prin rugăciune deținutul se elibera de lume și se apropia de Dumnezeu: ”Rugăciunea te transforma până la sânge. Rugăciunea s-a trăit acolo până la maxim. Rugăciunea o învățau noaptea sub pătură, învățau doi-trei Psalmi, un Acatist, un Paraclis. Nu era voie să faci rugăciune în celule, însă într-un colț, într-un unghi mort unde nu putea să te observe `caraliu`, în genunchi se citea Paraclisul Maicii Domnului, Psaltirea sau orice alt text, un Acatist, tot ce se știa” (Anca Bujoreanu, Sfinți Martiri și mărturisitori români din secolul XX, Editrua Adenium, 2014, Iași, p.6). Rugăciunea era cea mai firească formă de exprimare a libertății în închisorile comuniste care transcede gratiile și regimul de teroare.Prin rugăciune deținuții se eliberau de teroarea devastatoarea a unui lumesc pervertit și decăzut. Rugăciunea le transforma și primenea sufletele, devenind oameni liberi întru Hristos. Jertfelnicia martirilor din închisori era sfințitoare și elibera omul de păcatul universal. Valeriu Gafencu putea evada de la Galda de jos, unde trăia într-o semi-libertate: mergea la doctor, se ruga la biserica din Teiuș și discuta peripatetic cu prietenii veniți special pentru el să-l vadă. În scrisorile către mamă, surori și veri răzbate o credință curată și feciorelnică. Aflăm că era foarte atașat de părintele Arsenie Boca de la Mănăstirea Sâmbăta, unde o trimite pe sora sa Valentina să facă o „spovedanie completă”. Și totuși Valeriu Gafencu nu evadează, el e preocupat de lupta cu păcatul interior ca o premisă a biruinței asupra păcatului exterior, lumesc, regenerat de regimul comunist abia instaurat. Valeriu Gafencu știa că nu avea unde să evadeze decât în Hristos, în lupta cu înfrângerea păcatului pentru o libertate asumată într-o metanoia creștină mântuitoare pentru neamul său. Libertatea lui Valeriu Gafencu nu era din lumea aceasta, carnală, a unui imanent și imediat descărnat de taina credinței, ci aparținea de resurecția sufletului în Iisus. Valeriu Gafencu nu avea unde să fugă de păcat într-o lume exteriorizată, ci îl căuta să-l înfrângă răul universal prin credință, spovedanie și jertfă sfințitoare. Comunismul ca experiment al căderii luciferice nu putea fi zdrobit de un ”evadat„ sau un „fugar”, ci doar de un om după Chipul lui Dumnezeu, de un sfânt ca Valeriu Gafencu, care s-a oferit jertfă mucenicească ca să spele cu sângele credinței adevărate păcatele neamului său căzut și să fie martor al apărării la cea de-a doua venire a lui Hristos. Într-o scrisoare scrisă de Valeriu Gafencu către surori în perioada Aiud/Galda din anul 1946 îşi mărturisește crezul și descoperim futilitatea unei posibile evadări. Lupta pe care o ducea cu înfrigurare Valeriu Gafencu făcea parte din războiu nevăzut, unde trădarea unei fugi rușinoase din fața luptei cu păcatul ar fi fost de fapt o întoarcere a feței omului de la Hristos. Gafencu refuza să fie un laș acaparat de materialnic, ci a preferat să fie un sfânt biruitor pentru care libertatea e un drum cu o singură destinație: Iisus Hristos. Libertatea lui Valeriu Gafencu era o sabie spirituală de foc care reteza capetele balaurului totalitarismului ateu. Prin smerenia sa desăvârşită Valeriu Gafencu a ucis balaurul materiei, urmându-l cu inima neînfricată pe Sfântul Gheorghe. Libertatea lui Valeriu Gafencu transpira sânge prin rugăciune pentru mântuirea neamului omenesc şi românesc supus vremelic totalitarismului comunist. Valeriu Gafencu le scria duios surorilor din închisoare că ”Adevărul este cuvântul lui Dumnezeu, Hristos.Avem poruncă de la Dumnezeu să trăim în Adevăr, să ne smulgem din păcat, să sacrificăm totul pentru Hristos, pentru Adevăr.Numai așa ne putem mântui, ne putem câștiga fericirea.” Valeriu Gafencu subliniază profetic către surori, ca un testament pentru toți credincioșii, ca îndemn de urmat, primenitor și sfințitor ”căutați de vă apropiați sincer de Hristos și lăsați lumea, cu păcatele ei, în pace.” (Nicolae Trifoiu, Studentul Valeriu Gafencu. Sfântul Închisorilor din România, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2005, p.201).

Libertatea lui Valeriu Gafencu era căutarea înfrigurată și smerită a omului pe calea îndumnezeirii prin Hristos. Valeriu Gafencu nu a evadat şi nu a fugit din faţa celui rău, ci a preferat să lupte bărbăteşte – prin post, rugăciune şi jertfă – şi să biruiască totalitarismul lumii pentru eliberarea neamului românesc de păcat, prin Imitatio Christi.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*