Mărturisitorii credinţei strămoşeşti: cuvintele-oameni!

Pentru dimensiunea spirituală a continuităţii ortodoxe veşnice a Neamului creştin, Bunul Dumnezeu hărăzeşte fiecărei Generaţii: dascălii, preoţii, monahii, monahiile, poeţii, scriitorii, artiştii, geniile, profeţii, conducătorii, eroii, martirii, mărturisitorii, sfinţii, cuvioşii, într-un cuvânt toţi Slujitorii Elitei Aristocrate a Spiritului, a Jertfei mistice întru Atotcreatorul şi Neamul protodac străbun. Elita Aceea Aleasă aparţine lui Dumnezeu şi deopotrivă Neamului, atât generaţiilor trecute, a celor prezente cât şi a celor viitoare. Toţi sunt într-o comuniune divină, harică, hristică a contemporaneităţii permanente a tuturor, ca slujire, sacrificiu, misiune şi vocaţie, biruinţă întru mântuire.

Prin urmare, denigrarea, profanarea, calomnia, oprobriul, infamia, negarea, contestarea meritului sacru-vocaţional, didactico-pedagogic-duhovnicesc, interzicerea trăirii ortodoxe-naţionale şi a creaţiei creştin-spirituale, a atitudinii şi exprimării dumnezeeşti, uciderea postumă a morţilor şi a urmaşilor lor de sânge ori spirituali, implică în mod expres consecinţa şi sacrilegiul adus lui Dumnezeu, Sfinţilor Lui, Fecioarei Maria-Ocrotitoarea Daciei Mari, Neamului însuşi, lumii întregi, poporului care mai trăieşte, pregătind şi promulgând totodată şi legea mutilării mistice a generaţiilor viitoare.

O parte din Mărturisitorii credinţei strămoşeşti, ai suferinţei mistice şi ai jertfei sfinte au îmbrăţişat vocaţia şi misiunea scrisului, zugrăvind cuvintele în alese scripturi, iar cei ce închină slovele numai lui Dumnezeu şi Neamului le întrupează în sublimele Poeme ale iubirii şi dragostei naţional-universale.

Limba sfântă a unei Naţiuni defineşte şi rosteşte crezul fiinţei Neamului, iar sensul ei jertfelnic celebrează Taina teologico-liturgică a Ortodoxiei. În esenţa ei limba îşi îndeplineşte funcţia cultică, în care-L slăveşte mai întâi pe Dumnezeu-Cuvântul, Cerul sfinţilor, iar apoi Seminţia sa şi omul creştin în general.

Limba daco-română este mărturia dreptei credinţe, este expresia frumuseţii sufletului ortodox şi Altarul consfiinţit de martiriologia milenară a acestei Naţiuii arhibinecuvântate. Scrisul ales, bine chibzuit este aura mărturisitorului credinţei, a suferinţei şi a demnităţii, care poartă în fiinţa sa admiraţia, cântarea, slava, slova, poezia, dorul şi dragostea pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi mândria sfântă a Neamului său protodac nemuritor.

Cuvintele de foc, sunt de fapt Oamenii jertfei, sunt versurile învăpăiate sunt jurămintele ce depun mărturie peste Hrisovul de jar al suferinţei, al dăruirii, al devenirii, al înnoirii acelui Neam. Ele nu sunt „cuvinte potrivite” politic, cuvinte de clacă, ci sunt Oameni ce potrivesc vieţile după măsura jertfei lor, rămânând permanent în sânul de lumină al Lăcaşului dumnezeiesc.

Cuvintele-Oameni nu sunt spuse aşa ca să te afli în vorbă, nu se târăsc pe pământ ca vieţuitoarele, ci ele grăiesc Duhului Sfânt, trăitor, înălţându-se ca pe o sfântă cuminecătură, la Cina Cerului. Cuvintele-Oameni nu sunt literatură, nu sunt gânduri risipite în diferite genuri epice, lirice, dramatice, satirice ori tragicomice. Cuvintele-Oameni ţesute-n tăcere nu tac, ard şi brodate în smerenie nu ascultă se înalţă, se ridică în slavă, mărturisesc şi se înfăptuiesc în dumnezeiescul Cuvânt pe Care-L binecuvântă. Cuvintele-Oameni sunt Vlăstarele cereşti ale Logosului-Hristos: sunt Imnele sacre, sunt Craii credinţei, sunt Lacrimile prigoniţilor, sunt Dorurile noastre, sunt Monahii nădejdei, sunt Monahiile suferinţei, sunt bucuriile Eroilor, sunt Acatistele Martirilor, sunt Poemele Mărturisitorilor, sunt Rugile Fecioarei, sunt Mirii Iubirii, sunt Cer şi Pământ, sunt Mame şi Sfinţi.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*