Părintele Arhimandrit Dometie Manolache a fost, aşa după cum afirma Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, „un erou al credinţei, un suflet de mare sfinţenie şi puritate”. Personalitatea sa sintetizat-o foarte elocvent, Episcopul Emiliam Birdaş al Alba Iuliei, la înmormântarea Părintelui Dometie, în ziua de 6 iulie 1975, în urmă cu 40 de ani: „Teolog distins, părinte duhovnicesc, spirit de înaltă jertfelnicie, altruist, gospodar de o mare capacitate… Şi-a dat necontenit silinţa pentru a îmbogăţi, lărgi şi aprofunda, în toate fibrele fiinţei păstoriţilor săi, conştiinţa dăruirii de sine pentru interesele obştei, pildă dându-se, din belşug, ca unul care toată viaţa a ars pentru ideea dăruirii de sine… Cel mai viu şi mai frumos omagiu pe care i-l putem aduce este să-i urmăm îndemnurile, dar mai ales pilda vieţii sale, după puterile noastre”.
Arhimandritul Dometie Manolache, având numele mirenesc de botez Stelian, s-a născut în urmă cu 90 de ani, în satul Mărculeşti, la poalele Munţilor Pãnătău, judeţul Buzău, la data de 15 octombrie 1924. A fost cel de-al patrulea din cei doisprezece copii ai unor părinţi evlavioşi şi muncitori, care l-au crescut prin truda braţelor, în frică de Dumnezeu, în ascultarea şi respectul celor mai mari, cu simţul răspunderii şi al muncii.
Cele şase clase primare le-a absolvit în localitatea Târlele – Filiu. În anul 1937 s-a înscris la Seminarul Teologic din Buzău, pe care l-a absolvit în anul 1945 ca şef de promoţie. În acelaşi an s-a înscris la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, iar în anul 1949 a fost declarat licenţiat în teologie, în urma prezentării tezei de licenţă cu titlul: „Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă”, notată cu calificativul „excepţional”.
Vocaţia deosebită pentru viaţa monahală îl determină ca la 6 iulie 1949 să se închinovieze la Mânăstirea Prislop – Hunedoara. Este hirotonit preot la 6 august 1949, în Mănăstirea Hodoş – Bodrog, judeţul Arad, iar duhovnicia o primeşte în Catedrala Episcopală din municipiul Arad, prin Episcopul Andrei Mageru. În ziua de 14 septembrie 1949 primeşte chipul îngeresc la Mănăstirea Prislop, în acelaşi timp cu colegul său de facultate şi bun prieten, viitorul Mitropolit Dr. Antonie Plãmădeală al Ardealului, avându-l drept naş de călugărie pe Părintele Arsenie Boca. Cu toate că avea doar 25 de ani, fiind profund impresionat de responsabilitatea luată înaintea lui Dumnezeu, a respectat cu stricteţe cele trei voturi monahale, aplicându-le în mod consecvent, fără şovăire, în duh de smerenie şi jertfă totală. Rămâne la Mănăstirea Prislop până în 18 mai 1952, când se transferă la Mănăstirea Cioara – Afteia, judeţul Alba.
Viaţa mănăstirească în Transilvania nu era atunci într-o stare înfloritoare, ca în Muntenia sau Moldova, realitate pe care o cunoştea atât din studiul Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, cât şi nemijlocit, de aceea Părintele Dometie Manolache dorea să-şi dedice toată energia şi puterea de muncă întăririi credinţei strămoşeşti şi unităţii neamului. Părintele Dometie a considerat că nu putea să slujească mai bine acestui ideal decât printr-o reînviorare a vieţii monahale din Transilvania. Din rândul tinerelor care veneau la Mănăstirile Prislop şi Afteia, douăzeci şi trei de fete de pe Valea Sebeşului s-au decis să intre în cinul monahal sub îndrumarea Părintelui Dometie Manolache.
Cu sprijinul lor, al părinţilor lor şi al unor credincioşi, Părintele a pus la cale construirea unei mănăstiri în apropierea comunei Strungari – Sebeş. Pentru ca tinerele să înveţe viaţa călugărească într-o mănăstire cu veche tradiţie monahală, cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Episcop Antim Angelescu de la Buzău au fost primite, în anul 1952, la Mănăstirile Răteşti şi Barbu, din judeţul Buzău, Părintele Dometie Manolache fiind închinoviat la Mănăstirea Ciolanu. Timp de trei ani a fost duhovnicul lor, precum şi al vieţuitoarelor Mănăstirii Răteşti.
În paralel a fost numit director şi profesor la şcolile monahale ce funcţionau la cele trei mănăstiri. După ce au învăţat rânduiala monahală, tipicul slujbelor şi muzica psaltică, dupã ce au absolvit şcoala monahală şi s-au calificat în meseria de ţesătoare, au fost închinoviate la Mănăstirea Râmeţ, din judeţul Alba, care tocmai a fost transformată în mănăstire de maici, deoarece forurile superioare bisericeşti şi de stat nu au permis înfiinţarea proiectatei mănăstiri pe Valea Sebeşului. Părintele Dometie Manolache a întâmpinat multe piedici, obstacole şi dificultăţi până să ajungă duhovnic la Mănăstirea Râmeţ, atât din partea Preasfinţitului Părinte Episcop Antim Angelescu al Buzăului, care nu dorea ca el să plece din eparhie, cât şi din partea Preasfinţitului Părinte Episcop Nicolae Colan al Clujului, care cunoştea sălbăticia ţinutului Râmeţului precum şi sărăcia locuitorilor. Abia la 1 martie 1959 este numit preot – duhovnic la Mănăstirea Râmeţ şi parohia Râmeţ – Sat, dupã ce a trebuit să rămână câtva timp la Mănăstirile Piatra – Fântânele din judeţul Bistriţa Năsăud şi Dragomireşti din judeţul Maramureş.
Viaţa Părintelui Dometie Manolache este strâns legată de obştea Mănăstirii Râmeţ. În primii ani ai înjghebării acestei mănăstiri, Părintele Dometie şi cele 40 de vieţuitoare au îndurat multe neajunsuri: chilii puţine şi dărăpănate, un atelier necorespunzător, lipsa hranei, a îmbrăcăminţii şi a medicamentelor, precum şi multe altele. În anul 1960, luna mai, în urma nefastului decret 410/1959, maicile au fost nevoite să plece din mănăstire pe la casele părinţilor sau să lucreze în lume, mânăstirea fiind abandonată şi desfiinţată. Această pribegie a durat până în anul 1969, perioadă în care cea mai mare parte din ele au lucrat într-o secţie de covoare care aparţinea Cooperativei „Record” din oraşul Aiud. În tot acest timp, Părintele Dometie şi-a întărit obştea risipită în ţară, direct sau prin scrisori, iar maicilor din Aiud le-a cumpărat două case în care să locuiască împreună, ca într-o mănăstire. Mănăstirea Râmeţ a fost transformată în cabană şi bufet, maicile reuşind să se întoarcă, întâi ca civile, cu secţia de covoare, fiind chiriaşe şi locuind împreună cu turiştii. Părintele Dometie reuşeşte să construiască o cabană în care o mută pe cea din incinta mănăstirii. Toate edificiile pe care le-a făcut aici au însemnat un risc, unele fiind construite fără acte: atelierele de covoare, arhondaricele, trapeza, paraclisul, introducerea curentului electric şi a apei potabile, cele două case parohiale. A sădit livadă, a instalat o stupină, a amenajat un lac de peşte. De asemenea, s-a ocupat de restaurarea bisericii vechi şi a ajutat la înfiinţarea muzeului. A introdus cursa pe Valea Mănăstirii, plătind el biletele multă vreme ca să fie rentabilă.
Pe lângă activitatea administrativ – gospodãreascã, Părintele Arhimandrit Dometie Manolache a acordat o importanţă deosebită şi studiului de specialitate, activităţilor spiritual şi duhovniceşti. În anul 1972 s-a înscris la cursurile de doctorat în teologie, la Institutul Teologic din Bucureşti, pe care le-a terminat cu media 10, cu o lună înainte de sfârşitul său fulgerător.
Părintele Arhimandrit Dometie Manolache a trecut la veşnicele lăcaşuri, într-o duminică, pe data de 6 iulie 1975, deci în urmă cu 40 de ani. În cuvântul rostit la înmormântarea sa, Preasfinţitul Părinte Episcop Emilian Birdaş al Alba Iuliei îl evocă în cuvinte deosebit de frumoase şi de emoţionante, reflectând şi subliniind statura şi personalitatea duhovniceascã a Pãrintelui Dometie Manolache: „Teolog distins, părinte duhovnicesc, spirit de înaltă jertfelnicie, altruist gospodar de o mare capacitate… Şi-a dat necontenit silinţa pentru a îmbogăţi, lărgi şi aprofunda, în toate fibrele fiinţei păstoriţilor săi, conştiinţa dăruirii de sine pentru interesele obştei, pildă dându-se, din belşug, ca unul care toată viaţa a ars pentru ideea dăruirii de sine… Cel mai viu si mai frumos omagiu pe care i-l putem aduce este să-i urmăm îndemnurile, dar mai ales pilda vieţii sale, după puterile noastre”. (Potrivit mărturisirii Monahiei Eudoxia Manolache – sora Părintelui Dometie Manolache, vieţuitoare până la trecerea ei la veşnicele lăcaşuri, la Mânăstirea Râmeţ, Alba – în revista „Epifania”, Alba Iulia, nov-dec 1997).
Urmând cuvintele bunicului său: „nimic nu foloseşte dacă nu slujeşti Domnului”, Părintele Dometie Manolache şi-a închinat întreaga viaţă acestei slujiri, împletind în mod exemplar asceza şi rugăciunea cu munca creatoare. Ducea o viaţă aspră, se purta cu simplitate şi nu păstra niciodată mai multe rânduri de haine. Dacă întâlnea oameni necăjiţi, le dădea cojocul din spinare, ciorapii şi chiar încălţările. Era mulţumit când vedea în jur oameni mulţumiţi. Dormea oriunde, chiar şi pe jos. Spovedea zile întregi, mulţumindu-se să aţipească pe un scaun câteva minute. Când slujea la bisericile satelor din jur, unde nu erau preoţi, străbătea câte 7-8 km peste dealuri şi văi, dornic să propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu spre întărirea sufletelor credincioşilor. După Sfânta Liturghie, zilnic era chemat pentru diferite servicii pe la casele moţilor, cum se obişnuieşte în Munţii Apuseni. Până seara oficia 20 – 30 sfeştanii, urcând şi coborând poteci singuratice.
Se îngrijea de viaţa spirituală a măicuţelor din mănăstire, dovedind mult tact duhovnicesc. Era preocupat ca ele să nu ducă lipsă nici de cele materiale; le încuraja şi le îmbărbăta mereu în clipele şi momentele grele de îndoială şi ispită, învăţându-le cum să se adapteze vieţii călugăreşti aspre, fiindu-le permanent o pildã vie. Era mai mult vegetarian, afirmând că hrana din carne tulbură spiritul şi înmoaie voinţa. Uneori spunea: „Dacă n-aş sti că multe din măicuţe sunt şubrede cu sănătatea şi dacă ascultările călugăreşti n-ar fi atât de grele, v-aş propune să mâncăm numai vegetale. Poate vom ajunge şi la aceasta, când ne vom mai uşura; atunci vom vedea ce ne va îndemna Cel Prea Înalt”.
Nu cunoştea odihna pe care ar fi meritat-o din plin. Trecea de la cele duhovniceşti la lucrări gospodăreşti, fie săpând în grădină sau adunând lemne din pădure, fie împingând roaba plină cu pietriş sau nisip, cot la cot cu muncitorii plătiţi ce lucrau la construcţiile din incinta mănăstirii. Adeseori a fost văzut spărgând pinteni de piatră din munte sau mânuind barosul, cu toate că nu era prea robust.
În ultimul an al vieţii sale, Părintele Dometie Manolache a slăbit şi s-a şubrezit mult, ca urmare a necontenitelor osteneli făcute fără cruţare. Drumurile obositoare, postul, neodihna, slujbele fără nici un ajutor, cântarea plină de dăruire, afară şi în bisericile neîncălzite iarna, privaţiunile de tot felul – au contribuit substantial la îmbolnăvirea sa. Părintele a devenit tot mai rezervat şi mai obosit, în contrast cu firea sa activă şi dinamicã. „Ce va fi aceasta, fraţilor?”, întreabă Părintele Dometie într-o predică ţinută în anul morţii sale. „Când am aţipit, am văzut un mormânt gol, cu o cruce la capăt, iar eu eram pe marginea lui. Al cui va fi acest mormânt?” Cu o săptămână înaintea sfârşitului său, predica zilnic, la fiecare masă, şi prelungea, ca niciodată, sfaturile duhovniceşti, căutând să stea de vorbă cu fiecare din obşte.
În ziua când a murit, a slujit Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, iar după-masă a plecat într-o comună din apropiere, împreună cu un grup de maici, pentru a aduce alimente rămase acolo din cauza unor inundaţii. La un moment dat, pe când se întorceau, Părintele Dometia s-a lăsat uşor în genunchi, cu ochii ridicaţi către cer, cu mâinile ca la rugăciune. S-a aşezat jos şi a intrat în comă. Era către asfinţitul soarelui. La ora 12 în miezul nopţii, inima sa a încetat să mai bată. Pe locul în care a îngenuncheat a fost ridicată apoi o cruce, o troiţă. Până în ultima clipă, Părintele Dometie Manolache a fost el însuşi ceea ce recomanda tuturor: „Aşa trebuie să ardem pentru Dumnezeu cu viaţa şi fiinţa noastră, precum arde o lumânare în sfeşnic. Viaţa noastră trebuie să fie numai o rugăciune”. (Potrivit mărturisirii Monahiei Eudoxia Manolache – sora Părintelui Dometie Manolache, vieţuitoare până la trecerea ei la veşnicele lăcaşuri, la Mânăstirea Râmeţ, Alba – în revista „Epifania”, Alba Iulia, nov-dec 1997).
Lasă un răspuns