Cârtițele Plevnei…

Era în primăvara lui 1878. Duminica Sfintelor Paști. În Balta era horă mare. Noaptea locuitorii fuseseră la slujbă, iar după-amiază, așa cum era obiceiul, ieșiseră la horă. Tinerii aduseseră lăutari vestiți în satele de munte, așa că se încinsese o horă pe cinste. Se prinseseră tineri, vârstnici, dar și bătrâni. După o iarnă lungă și grea, după o perioadă lungă de lipsuri și privațiuni datorate războiului, hora era ca o descătușare, ca o trezire la viață, ca o victorie a vieții asupra morții.

Soarele era pe asfințite, când iată că pe drumul ce venea dinspre Severin a apărut o mogâldeață de om. Părea ieșit din mormânt. Era slab, uscat, doar pielea și oasele se mai încăpățânau să-i stea în locul feței. Se mai adăugau doi ochi aproape ieșiți din orbite. Purta o căciulă neagră, terfelită, o manta de dimie neagră, decolorată, perforată în multe locuri și ițari tot de dimie. Pe piept îi atârna o decorație strălucitoare. În picioare purta niște opinci de piele de porc. Pe umăr ducea o traistă de dimie, atârnată pe o măciuchiță de corn. Lângă picioarele lui, mergea, aproape lipit, un câine.

La apariția noului venit, lumea s-a oprit din joc. Toți scrutau cu privirea și vorbeau între ei. Se întrebau cine este omul acela străin, unii ziceau că parcă l-ar cunoaște de undeva, parcă l-ar mai fi văzut. Omul înainta ușor, șchiopătând. Se vedea cât acolo că este epuizat de oboseală, de foame, poate de boală. La un moment dat, o femeie a strigat cu glas tare, așa că a auzit-o întreaga adunare: „- Ăsta-i Petrică al lui Dumitrescu! Vine de la război!”

Toți au înmărmurit. Așa era. Omul i-a salutat creștinește, cu „Hristos a înviat!” S-au repezit pe ele rudele, prietenii, până la urmă toți consătenii, să-l sărute, să-l atingă măcar. Toți îl întrebau câte ceva, toți voiau să știe câte toate. El rămânea mut și-i privea în tăcere pe toți, când pe unul, când pe altul. I-au adus repede un scaun, ceva de mâncare și el s-a prăbușit, epuizat. A mâncat puțin, a băut țuică dintr-o sticlă și parcă și-a mai venit în fire. Toți așteptau să le povestească pe unde a fost, cum a fost la război. Auziseră ei că românii ieșiseră învingători, dar era prima dată când venea cineva de pe front și puteau afla vești proaspete, de la sursă. Cel mai mult îi interesa și ce s-a întâmplat cu ceilalți consăteni ai lor plecați și ei la război. Petrică era primul care se întorcea, așa că el trebuia să-i pună în temă.

După ce și-a ostoit un pic foamea și setea, Petrică a început să se destăinuiască. Avea o voce răgușită, aproape hârâită, dar povestea frumos și aducea știri, care erau sorbite de ascultători:

„- Măi, fraților, eu am fost în iad, mă! Să ferească Dumnezeu și pe dușmanii mei să mai treacă prin ce-am trecut eu cu camarazii mei. Zi de zi am ars în foc. Uitați-vă la mantaua mea cum arată, câte gloanțe au trecut prin ea, cum au ciuruit-o. Câteva schije le am în pulpe, câteva în armi. Doctorul mi-a zis să le las ușor, că o să iasă ele singure când o vrea Dumnezeu, nu este cazul să mă opereze. Eu am luptat la Plevna, mă! A fost lupta cea mai grea. A durat mult, câteva luni. Turcii erau mulți și bine înarmați. În fiecare zi rămânea câmpul plin de morți, parcă erau snopii de grâu pe miriște, la secerat. Cădeau și de le noi, cădeau și de la ei. Tare cetate! De multe ori reușeam să ajungem până pe zidurile ei și ne respingeau turcii. Seara rămâneau doar câțiva pe metereze. Credeam că gata-gata, a doua zi nu va mai avea cine să apere cetatea. A doua zi era furnicar de turci pe ziduri, cu multe arme și multă muniție. Curgeau gloanțele pe noi cum curge piatra din cer, când bate vara. Luptele durau de la răsăritul până la apusul soarelui. În rest, ne adunam morții și răniții. Îi îngropam pe unii, oblojeam rănile celorlalți. Mâncam, ne odihneam. Eu am avut cu mine fluierul și de multe ori, seara, cântam hore de-ale noastre și jucau camarazii din plutonul meu de rupeau pământul. Veneau și alții de la alte plutoane și se încingea o horă, cum nu mi-a mai fost dat să văd.

Într-o seară, m-am trezit lângă mine cu un om în vârstă. Am crezut că-i vreun ofițer de-al mare. Când colo, cine credeți că era? Însuși majestatea sa, Regele Carol. Era îmbrăcat cu manta soldățească, de nu-l puteai deosebi de ofițerii noștri. M-a bătut pe umăr și m-a lăudat și pe mine și pe ortacii mei. Se bucura că ne vede așa veseli. A vorbit cu noi, ne-a întrebat ba de una, ba de alta. Om cumsecade! Atunci, unul dintre camarazii mei, văzându-l bine dispus, a îndrăznit să-i spună, că el aude noaptea zgomot pe sub pământ. Parcă umblă căruțe, lume, ba chiar și tren s-ar auzi. Regele a fost foarte mirat de ce auzea. L-a luat pe camaradul meu și, împreună cu domnii ofițeri Mărăcineanu și Șonțu, s-au dus acolo unde erau corturile noastre. S-au culcat pe pământ, au ascultat cu urechea. Parcă li se părea și lor că se aude ceva. Atunci Domnul maior Valter Mărăcineanu a cerut ca toți toboșerii să se ducă acolo cu tobele. A așezat pe pământ tobele și deasupra lor ciocanele cu care le băteau toboșarii. Ciocanele au început să dârdâie pe tobe. Regele cu ofițerii au discutat între ei, apoi au ordonat ca să începem săpăturile acolo unde dârdâiau ciocanele mai tare. Am săpat până dimineața o groapă ca pentru un bunar. Cu cât săpam, cu atât zgomotul era mai tare. Deodată, în fundul gropii a apărut o gaură și pământul a început să cadă în gol. O lumină a pătruns pe spărtură către noi cei ce săpam. Am înțeles cu toții planul regelui și al ofițerilor. Ei bănuiseră că pe acolo trece un tunel prin care este alimentată Plevna cu soldați, cu hrană, arme și muniție. Ne-au pus de am împins pământ pe gaura aceea din fundul gropii și așa le-am blocat drumul. După două zile a căzut Plevna. Cred că dacă nu descopereau gaura aceea de cârtiță, cum îi spuneam noi, mai curgea mult sânge și nu se știe dacă i-am fi putut bate pe turci. Mă, ce mai! Ce-a fost, a fost! Ne-a ajutat Dumnezeu de i-am învins și acum suntem și noi liberi, așa cum o să fie copiii și urmașii noștri!”

A mai povestit multe Petrică Dumitrescu, până târziu în noapte. Lângă picioarele lui ședea câinele. Era câinele lui. Îi ieșise înainte, în pădurea dintre Șiroca și Balta. Îl simțise de departe. Îl așteptase în fiecare zi și acum, de îndată ce-i simțise mirosul, pornise val-vârtej în întâmpinarea lui. Paștele acela a fost de pomină pentru bălteni.

3 Responses to Cârtițele Plevnei…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*