În loc de prefaţă:
Undeva într-un sat din Bărăgan, în plină campanie agricolă, un reporter întâlneşte o femeie în vârstă:
– Spuneţi-mi unde se află toată suflarea satului?
– Păi unde? La căminul cultural.
– Ce fac acolo? Au şedinţă?
– Nu! Învaţă limba engleză şi contabilitatea computerizată.
– Dar atunci, cine mai culege porumbul?
– I don’t know. May be the students… or the soldiers… or the imigrants!
Unul dintre documentarele de pe Discovery Channal ne prezenta o expediţie a unui echipaj îndrăzneţ în abisurile misterioase ale unei peşteri scufundate, în căutare de artefacte ale vechilor amerindieni. Peştera, ciudată şi unică, găzduită de o insulă, avea o caracteristică specială: de sus se vedeau 50 metri de apă dulce cristalină, apoi un fund fals format dintr-un strat de apă saturat cu sulful dizolvat din calcarul rocilor din jur, strat ce reflecta lumina. În continuare scafandri-speologi aveau să ne introducă într-un abis de apă sărată, unde au cules din întuneric, la lumina reflectoarelor, coşuri cu ofrande şi artefacte pe care o populaţie acum dispărută le oferise în dar unor zei subpământeni, unor forţe necunoscute, telurice.
Această „piramidă de apă” ce îşi apără încă misterele prin adâncimile-i de nepătruns seamănă într-un fel cu societatea românească de acum. Să explicităm: la suprafaţă – în apa dulce – pluteşte guvernul şi cei din jurul lui, bucurându-se de lumină şi căldură, creând pentru Occident o imagine exotică, prosperă şi optimistă, urmează apoi stratul de sulf dizolvat ce nu lasă lumina să pătrundă mai jos – simbolizat de parbrizele fumurii ale limuzinelor şi de nelipsiţii ochelari de soare -, iar apoi abisul rece şi întunecat al apei sărate unde, din când în când, se mai aruncă de sus „ofrandele” coşului zilnic sau „artefactele” second – hand ale supravieţuirii.
Pentru această peşteră cenotaf s-au găsit exploratori ce ne-au condus în adâncuri, dar societatea românească mai are de aşteptat pentru a fi cercetată, pentru că încă nu se doreşte această explorare în adâncul sufletului ei adevărat. În apa adâncă şi sărată infiltrată din ocean prin fisurile rocilor carstice se întinde un imens „No mans land” al românului de rând, căruia i se spune că ar trebui să se bucure că face parte de ceva vreme din Uniunea Europeană, sau din Marele Ocean Uman Planetar, pe care oricum nu are cum să-l vadă din adâncimea acestui aven inundat, din tubulatura complicată a acestui puţ în care se află, fără şansă de ieşire la suprafață. Ce vede oare populaţia acestui „No mans land” din Uniunea Europeană? Vede simbolul cercului de steluţe ce clipocesc sus pe cer şi care se rotesc încet, apoi mai repede şi mai repede, ca un carusel de bâlci deasupra abisului lichid al cenotafului româno – incaş. În această rotire accelerată toate lucrurile îşi pierd conturul şi identitatea și apar ca pete de culoare post-moderniste pe un tablou ce se doreşte a reflecta realitatea „adevărată” şi care poartă câteodată un nume şocant şi irelevant de genul: „Mireasă cu păr”. În această „expoziţie” a prezenţelor europene din „galeria de artă românească” putem întâlni valoroase lucrări neînțelese, precum: „Podul spre…”, sau „Conducta de...”
Locuitorii unui sat din România aproape anual au probleme cu un pod pe care apele năvalnice îl rup, lăsându-i fără acces spre poienile şi fâneţurile atât de necesare toamna. Au telefonat, au solicitat audienţe, dar primaria nu are fonduri, partidele sunt ocupate cu lupta de zi cu zi, iar schela de petrol, vândută între timp unor corporații, nu mai este interesată de zonă. Anual, prin muncă patriotică, cu cai, căruţe şi braţe vânjoase, sătenii repară podul şi repede, repede cară furajele necesare animalelor în timpul iernii. În acest timp proiectele europene îşi fac simţită prezenţa şi pe aceste plaiuri, undeva pe o şosea ce acum nu duce nicăieri (citește „poate spre viitor, sau spre trecut”; cândva, în anii ’40 şoseaua era folosită de exploatarea de petrol din zonă, dar acum datorită unor rupturi şi alunecări de teren masive, drumul este inaccesibil). Aici, din fonduri europene, a fost construit un pod „ca la revistă”, cu maluri taluzate, cu albie betonată, cu piloni supraînălţaţi. După acest pod continuă şoseaua pietruită cu 20-30 de gospodării ale unor crescători de capre pensionari, iar apoi pădurea nesfârşită. Apa acestui pârâu pe care iată, poţi să o traversezi pur şi simplu cu piciorul, se întreabă de ce se oglindeşte în ea un asemenea pod? De ce a fost necesar să se construiască aici o aşa mândreţe de pod, când de sute de ani ei treceau apa pârâului peste trunchiurile a patru stejari aşezaţi cu capătul pe cele două maluri, fără probleme? Cei de la firma implicată în proiect nu ne răspund la întrebare pentru că nu ne văd prin geamurile fumurii ale maşinilor luxoase în care circulă şi nici nu cunosc – sau se fac că nu cunosc – limbajul celor care încearcă să afle cum a fost descoperită această oportunitate de afacere. Ei vin în prospecţie, văd unde este mai uşor de „instrumentat” un proiect european, apoi îl şi aduc rapid la îndeplinire. Totul e să fie într-o zonă cât mai accesibilă, să nu creeze mari probleme şi să-i coste cât mai puţin, cu o manoperă cât mai ieftină, dar decontul să fie „gras”. Dar nu aici se opresc întrebările, pentru că la scurt timp, cârtiţele mecanice aveau să spargă uliţele satului.
Lumea curioasă a întrebat:– Ce este? Săpătură arheologică? Exploatare de minerale utile?
– Nu! Este un proiect european: se montează conductă de plastic nemţească pentru apă. – Foarte bine! Atunci, să ne racordăm la ea, să nu mai avem rugină la robinete! – Nu, acum numai o îngropăm! au răspuns oameni importanţi cu ochelari de soare. Şi au îngropat-o, de fapt au înmormântat-o, pentru că o conductă prin care nu circulă nimic nu-şi justifică prezenţa. A urmat asfaltarea tuturor uliţelor satului; chiar şi a acelora pe unde nu încape un autoturism, sau care pur şi simplu se înfundă (adică nu duc nicăieri). Lucru bun; chiar nevisat de locuitorii acestui sat. Urmează parcuri și locuri de joacă… Şi minunile continuă….
O primărie care avea în anii ’70 doar cinci angajaţi, dar era fruntaşă pe judeţ în producţia agricolă şi în zootehnie, a avut până de curând peste 40 de angajaţi, la care s-au adaugat şi 15 poliţişti comunitari, dar nu a mai produs nimic. Da! Dar am reuşit să ne integrăm în Uniunea Europeană şi avem proiecte. Oamenii se întreabă: Ce este Uniunea asta Europeană? Proiecte? Fonduri alocate? Cine dă, cui, şi de ce? Pentru lucrări postmoderniste de genul „Podul spre…”, și „Conducta de…”? Parcă nu-şi au locul printre „ofrandele” second – hand şi coşurile zilnice aproape goale asemenea lucrări de valoare europeană. Par fără sens şi inutile, venite dintr-o lume paralelă cu care nu se comunică. Dar cine să tragă un semnal de alarmă? Lipsa de comunicare pe verticală ne-a adus în aceasta stare incredibilă. Omul simplu, cetățeanul, este apăsat de greutatea vieții zilnice. Societatea civilă este obosită, sărăcită şi fără speranţă. Nu se reacţionează pentru că nu se întreabă! „Noua elită”, prost selecţionată, incompetentă şi dornică de înavuţire rapidă, profită de acest fapt și își expun în continuare „lucrările” post – moderniste create cu banii noştri, dar şi cu bani europeni. Probabil, dacă şi noi, cei din apa adâncă şi sărată, vom privi prin lentile colorate – ca şi ei, prin ochelari de soare – vom vedea altfel realitatea. Dacă am avea „ochelari de cal”, poate vom vedea chiar tridimensional sau Imax… Aşa vom admira în linişte şi laudativ „realitatea” paralelă. Da! Marea realizare a guvernului nostru democratic: o galerie de artă ultramodernistă creată doar pentru o zi, ziua efemeră a vernisajului, când vin doar „specialiştii”, spre a ciocni o cupă cu şampanie şi a face fotografii, ca dovadă irefutabilă a competenţei lor laudative.
Astăzi nu mai ridicăm un monument adevăraţilor eroi ai neamului care şi-au dat viaţa pentru ţară, dar ridicăm monumente celor care trăiesc, şi încă trăiesc bine. Priviţi câtă esenţă simbolică se află în noul monument al Revoluţiei din ’89 aflat în faţa fostului Palat Regal: Este o țeapă placată cu marmură! Arta bate realitatea… sau invers…
În loc de încheiere:
La târg, un ţăran cumpără zece perechi de ochelari de soare de culoare verde.
– La ce-ţi trebuie bade, atâtea perechi de ochelari? îl întreabă curiosul vânzător.
– Îi pun la capre ca să vadă fânul verde, să creadă că este iarbă şi să mănânce mai cu poftă! răspunse ţăranul nostru cel isteţ.
Lasă un răspuns