Restituiri Vlad Hogea: Statul-Națiune

Un anumit tip de stat, caracteristic lumii moderne, în care un guvern are putere suverană în interiorul unei zone teritoriale definite, iar masa populaţiei reprezintă cetăţenii care ştiu despre ei înşişi ca fac parte dintr-o singură naţiune. Statele-naţiune sunt strâns legate de apariţia naţionalismului, deşi loialităţile naţionaliste nu se conformează întotdeauna cu graniţele unor anumite state care există în ziua de azi. Statele-naţiune s-au dezvoltat ca parte a sistemului de state-naţiuni care şi-a făcut apariţia şi îşi are originea în Europa, dar în prezent se întinde pe tot globul.

Literal, entitate suverană dominată de o singură naţiune. Construcţie intelectuală mitică (sic!), având o forţă persuasivă superioară în plan politic. Este unitatea superioară în studiile de relaţii internaţionale. Totuşi, deşi are o semnificaţie specifică, este şi un termen politic de care se abuzează, în special când este prea facil aplicat la lumea reală. Semnificaţia sa constă în coincidenţa a doi termeni înrudiţi stat şi naţiune. Statul se referă la organizarea politică în acre se manifestă suveranitatea, atât în cadrul graniţelor geografice, cât şi în relaţia cu alte entităţi suverane. O lume de naţiuni-state implică un sistem de entităţi suverane pure, elemente care se raportează una la cealaltă ca fiind egale în plan juridic.

Naţiunea se referă mai degrabă la populaţia din acest cadru, care împărtăşeşte o cultură comună, limba şi etnicitatea, care au o accentuată continuitate istorică. Aceasta se manifestă ea însăşi la cei mai mulţi membri într-un sentiment de identitate colectivă, comună. Atunci când aceste două concepte, stat şi naţiune, sunt combinate, faptul acesta creează o mixtură cu totul irezistibilă, de legitimitate şi de eficienţă, pentru elitele guvernante. Din nefericire, naţiunea-stat în sensul deplin al cuvântului nu există şi nu a existat niciodată (sic!). Cu toate acestea, ideea a avut efecte puternice, guvernele străduindu-se să atingă legitimitatea şi stabilitatea politică pe care aceasta le aduce. Ideea a fost cel mai efectiv utilizată în edificarea naţiunilor în Secolul al XIX–lea, iar mai recent a fost obiectivul multor guverne din lumea a treia, în speranţa de a edifica naţiuni în sprijinul statelor lor, ca parte a dezvoltării lor socio-economice. O strategie comună a elitelor în edificarea coeziunii interne este crearea de imagini puternice ale inamicului din afară sau din interiorul societăţii. Adesea tocmai această trăsătură este cea care cauzează instabilitate pentru naţiunile-state în sistemul mondial. Ultima parte a Secolului XX a fost martorul declinului puterii “naţiunilor-state”, pe măsură ce alte organisme capătă putere în relaţiile internaţionale, organisme cum sunt marile corporaţii multinaţionale, organizaţiile internaţionale şi alte colectivităţi. Apariţia supranaţionalismului, cât se poate de clară în Uniunea Europeană, ar putea face tot mai irelevant modelul simplu al suveranităţii de nivel unic, implicată de naţiunea-stat. La fel de irelevantă ar putea fi problema minorităţilor extranaţionale (cum sunt germanii din afara Germaniei sau ungurii din afara Ungariei).

Interesul unui stat, de obicei, aşa cum este definit de cei care îl guvernează. Pot fi identificate două sensuri largi. Sensul utilizat de politicieni, în căutarea de sprijin pentru o acţiune curentă, în special în planul politicii externe. Dat fiind ataşamentul faţă de naţiune ca organizare socială şi politică, interesul naţional este, de obicei, invocat spre a se obţine sprijin. Termenul este folosit de politicieni care caută sprijin pentru obiectivele politicii interne, dar în acest caz este mai puţin convingător, şi deci mai puţin folosit, dat fiind gradul normal al diferenţierii în acest plan, de la un partid la altul. Dimpotrivă, în ceea ce priveşte politica exernă, termenul invocă imaginea naţiunii sau a statului naţional, fiind apărate interesele acestuia în cadrul sistemului internaţional anarhic, unde pericolele abundă, iar interesele naţiunii sunt mereu periclitate. Conceptul este utilizat ca un instrument de analiză a politicii externe, în deosebi de către adepţii realismului politic, cum este Hans Morgenthau. În acest caz, termenul “interes naţional” este utilizat ca un fel de sinonim al termenului “interes public” în planul politicii externe, arătând ce este cel mai bine pentru naţiune în relaţiile sale cu celelalte state.

Această utilizare a termenului pune accentul nu pur şi simplu pe ameninţarea la adresa naţiunii din partea anarhiei internaţionale, ci şi pe constrângerile externe exercitate asupra libertăţii de manevră a statului de către tratatele existente, interesele şi puterea celorlalte state, ca şi de către alţi factori care scapă controlul naţiunii, cum este poziţia geografică şi dependenţa de comerţul internaţional. Această utilizare analitică pune mare accent pe rolul statului ca întruchipare a interesului naţiunii. Utilizarea de către realişti a termenului de interes naţional în evaluarea politicii externe s-a axat pe securitatea naţională ca esenţă a interesului naţional. “Interes de stat” şi “interes al securităţii naţionale” sunt termeni strâns legaţi. Dificultatea în planul utilizării analitice a termenului este absenţa oricărei metodologii general acceptate, prin care să poată fi testate interesele autentice ale unei naţiuni. Unii autori au arătat că interesele autentice sunt, totuşi, în mod obiectiv determinate de situaţia statului în cadrul sistemului internaţional, aceasta putând fi dedusă din cercetarea istoriei şi a succesului sau eşecului diferitelor politici. Alţi autori admit că interesul naţional este în mod subiectiv interpretat de guvernul zilei. În această versiune, termenul interes naţional capătă o rezonanţă retorică, fiind pur şi simplu ceea ce politicianul pretinde că este.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*