Istoria artei este plină de tot felul de întâmplări senzaţionale, care marchează locul unui artist sau al unei perioade, care aruncă o lumină neobişnuită asupra fiinţei umane. Un caz cu totul bizar surprinde marele regizor Tim Burton în filmul Big Eyes (2014). Este cazul pictoriţei Margaret Keane, căreia i se fură identitatea şi arta chiar de către soţul ei, Walter Keane. Ba se pare că Walter s-a căsătorit cu Margaret tocmai cu un asemenea scop straniu, diabolic, să se dedubleze, să ajung el însuşi să fie considerat artist, mare pictor. În realitate, el era un hoţ, un impostor. Se strecura printre pictori, cocheta cu pictură. Dar nu ştia defel să picteze. Când o cunoaşte pe Margaret, la un loc de vânzare de tablouri, el se dă însă pictor de succes, fiindcă ea îşi vindea un portret cu un dolar, iar el cu 30 de dolari, adică nişte tablouri furate, pe care le semna cu numele lui. Şi spunea că sunt tablouri pe care le-a pictat la Paris, fiindcă reprezentau peisaje parisiene.
Chiar şi după ce este descoperit şi demascat, el susţine până la moarte că este artist, că a terminat Belle Arte la Berlin etc. Walter reprezintă cazul unui paranoic special, fiindcă această dedublare se petrece treptat, timp de zece ani, de la bişniţarul obişnuit şi mare amorez la familist şi la implicarea în artă şi mass-media, desfăşurând un complex de relaţii dubioase şi de muşamalizări. Scopul principal ar fi banul, să câştige bani, fiindcă şi el, şi Margaret erau săraci. Margaret observă această schimbare a lui, dar tace, fiindcă şi ea voia să scape de sărăcie, mai ales că are şi o fetiţă de crescut de la prima căsătorie. Deci iniţial ea se complace acestei situaţii. Când un italian bogat, care privea tablourile în holul unui restaurant, o întreabă dacă ea le-a pictat, Margaret şovăie, atunci Walter sare cu gura şi spune că el e pictorul. Şi ea nu-l contrazice. Aşa se creează rolul ei de victimă.
Apoi, când Walter începe să capete faima de artist genial, o închide pe ea într-o cameră, o izolează de ochii lumii şi vinde tablourile pe care ea le pictează în secret. Totul pare neverosimil, dar acest fapt s-a întâmplat cu adevărat. Fiica lui Margaret şi o bună prietenă a ei bănuiesc ceva, dar Walter reacţionează prompt, le alungă şi îşi apară falsa identitate.
Marile opere de artă, în special cele narative, se bazează pe această cheie, a schimbării de identitate. Iar rolurile cele mai mari s-au creat pe astfel de personaje. Se numesc roluri de transformare, ideale pentru marii actori. Şi Christoph Waltz reuşeşte un astfel de rol, performanţa de a se dedubla, de a trece de la faza unui bărbat simpatic la un monstru, care sfârşeşte prin a fi propriul său fals judecător. În sala de judecată, el joacă un dublu rol, şi pe al avocatului acuzării, şi pe cel al acuzatului. Această dublă ipostază îi lasă pe toţi perplecşi. Nu se poate ca un astfel de talent să nu fie artist!?
Ce este neobişnuit în picturile lui… Walter? Ochii personajelor. Ochii sunt fereastră sufletului, spune Margaret. Ei sunt oglinda care exprimă misterul unui om. Iată de ce ea pictează numai personaje cu ochii mari, ca nişte peşteri, ochi abisali. La un moment dat, Margaret intră într-un supermarket şi toată lumea are ochii mari, ca în tablourile ei. Caserița, vânzătoarele, cumpărătoarele, toţi o privesc cu ochii căscaţi, întrebători. Că în expresia: „cască ochii ca cepele”. Atunci ea realizează că Walter îi vânduse tablourile, arta ei căpătase notorietate, iar ochii mari deveniseră o modă. Oamenii purtau pe chip aceste sfere ce făceau din ei nişte personaje extraterestre.
Interesant că, în realitate, Tim Burton a fost unul dintre clenții constanţi ai pictoriţei Margaret Keane. Şi a dorit mult să facă acest film, iar dificultatea a venit cu Amy Adams, care nu ştia să picteze. Şi timp de patru ani, ea a primit lecţii chiar de la Margaret Keane, cea reală, de la pictoriţa propriu-zisă, care încă trăieşte (n. 1927). Alegerea lui Burton s-a datorat asemănării izbitoare dintre actriţă şi pictoriţă.
Însă Big Eyes este o mare surpriză pentru admiratorii lui Tim Burton, specializat în filmul fantastic şi suprarealist. Aici însă, Tim Burton e de nerecunoscut, fiindcă s-a îndepărtat de genul fantastic, care l-a consacrat, şi a realizat un film biografic despre Margaret Keane, pictoriţa americană, comparată cu Georgia O’Keeffe, ce s-a bucurat de un fenomenal succes în anii ’50, când portretele ei, scoase în evidenţă de ochii supradimensionaţi, erau extrem de populare. Însăşi Amy Adams îşi joacă personajul într-o stare de continuă perplexitate, deşi ea este Artista, care, prin definiţie, întruchipează inocenţa, dovadă că tablourile pe care le pictează reprezintă în general copii, animale şi păsări. Iar fiica ei este un astfel de copil mirat, fiind de fapt modelul multor pânze.
Şi un mare tablou, în care există un fel de cruciadă a copiilor, va declanşa scandalul, fiindcă directorul de la „New York Times” declară că e un kitsch. Şi atunci Walter, la un banchet, vrea să-i scoată ochii cu o furculiţa. Walter s-a simţit jignit, fiindcă el se considera autorul lucrării. Şi tot ceea ce picta Margaret, el vindea sub numele lui. Iar şocul se petrece când ea descoperă că tablourile „lui” parisiene erau pictate de un anume „S. Cenic”, nume pe care îl descoperă răzuind semnătură lui Walter Keane din colţurile tablourilor furate.
Cu ajutorul a două misionare de la o sectă religioasă, care o învaţă ce să facă, Margaret va divulga adevărul la un post de radio, apoi va începe o lungă bătălie legală pentru a-şi putea semna lucrările cu propriul nume, iscând unul dintre cele mai faimoase procese din justiţia americană. Numai Brâncuşi a mai declanşat aşa ceva, atunci când s-a judecat cu vama newyorkeză timp de doi ani pentru a dovedi că lucrările trimise unor americani, care le cumpăraseră din atelierul sau parisian, nu sunt piese industriale, ci opere de artă originale, realizate cu mâna lui.
Momentul culminant al procesului din cazul „Big Eyes” este atunci când judecătorul declanşează faza probelor, adică îi pune pe Margaret şi Walter să picteze. Li se aduc şevalete şi, faţă în faţă, încep să dea proba. Dar timpul trece şi, după o oră, Walter nu ajunge să tragă o linie, spunând că aşteaptă muza, apoi că nu poate să picteze, fiindcă are o paralizie a braţului. În timp ce Margaret reuşeşte să termine un portret în stilul ei propriu, care a făcut-o celebra.
Lasă un răspuns