Nefericirile premierului nostru nu sunt chiar așa de recente. Virtutea eroului civilizator s-a stins curând în trufie donquijotescă și gustul amăgirii a beatificat iluzia și impostura, după cum i-au spus-o atâția. Pentru Victor Ponta, respingerea moțiunii de cenzură de vineri confirmă mai mult ca pentru alții o celebră cugetare filosofică de sorginte neaoș românească: Decât tristețea triumfului, mai bine bucuria înfrângerii.
Numai că Ponta nu și-a propus să urmeze în faptă profunzimile aserțiunii lui Noica și cum, după impresia lui, s-au liniștit lucrurile, a și plecat cu destinația Baku pentru a participa la deschiderea ediției de vară a Jocurilor Olimpice Europene. Sfidând boicotul european al acestora (pentru încălcarea drepturilor omului în Azerbaidjan), premierul român a mers la Baku alăturându-se președintelui Turciei, Recep Erdogan, și lui Alexandr Lukașenko și a stat în tribuna oficială, nu departe de Vladimir Putin. Criticile nu s-au lăsat așteptate și Ponta a fost judecat pentru imprudența lui diplomatică. Sfătuit, probabil, de consilierii săi de imagine, dar mai degrabă de ideologii partidului său, Victor Ponta ar vrea să lase impresia că nimic nu-l afectează din ceea ce i se întâmplă, mai ales în ultima vreme, și își înfruntă eșecurile și ghinioanele contând pe provizorat și dimensiune, fără să vadă că dezamăgește chiar o bună parte din electoratul social-democrat, ca să nu mai vorbim despre imaginea țării pe care o reprezintă.
Liniștea din PSD nu e unanimitate, cum îi place să creadă, ci e una psihologic justificabilă prin logica reflectării; e greu de crezut că ideologii partidului, strategii lui, nu contabilizează și nu rezonează la toate aceste lovituri încasate de partid și care vin tocmai dinspre liderul lor. Presiunile de această natură conduc în mod normal spre întrebări esențiale legate de perspectiva electorală a anului viitor, când partidul va trebui să deconteze dureros toate gafele și insuccesele lui Ponta de care doar de frica consecințelor nu se debarasează. S-ar părea că oblojirea rănilor lui Ponta în infirmeria partidului va costa mai mult decât sacrificarea lui în stil spartan. Deocamdată puterea pe care mai mult o exercită decât o mai deține liderul partidului face ca orice răzvrătire să fie reprimată înainte de a produce valuri. Pe de altă parte, sustragerea premierului din fața Justiției prin strategia și sub scutul votului în Parlament, adăugată eșecului său la prezidențiale, amână debarcarea lui de la conducerea PSD, însă nu-i salvează imaginea nici măcar în rândul apropiaților lui, ori poate că mai întâi acolo.
Mereu găsind justificări, ba pentru teza de doctorat, ba pentru marțea neagră, ba pentru eșuarea USL și nu atât pentru ratarea prezidențialelor, cât mai ales pentru sfidarea românilor din diaspora, toate acestea sunt percepute, alături de altele, așa cum se cuvine printre românii de pretutindeni și nu compensează nici cu reducerea TVA, nici cu dublarea alocației pentru copii. Personal, nu l-am cezut pe Ponta nici când a spus că, dacă nu s-ar jertfi pentru mandatul primit de la electoratul său, ar fi dat curs dorinței familiei lui de a demisiona. Ponta nu este în stare să facă un astfel de gest, nu fiindcă îi lipsește voința sinucigașuilui, ci pentru că nu realizează gravitatea determinării. Pentru el nicio evidență nu ar fi suficientă și de aceea cred că este în stare să facă mai mult rău apărându-se, decât binele pe care l-ar produce încetând să o facă. De aceea nu cred că Victor Ponta e totuși fericit pe termen lung. Bucuriile lui mărunte au năruit bucuria cu care ajungea la Palatul Victoria în 2012 și micile lui victorii sunt tot mai profunde amăgiri ale celorlalți, iar tristețea lui se reprimă în fulgurații reci, de împrumut, induse în cercul tot mai îngust al baronilor PSD. A te percepe pe tine însuți în numele celorlalți nu e o perspectivă mesianică și nici nu îți dă măreția eroului tragic. Apoi, riscând să reazeme adevărul într-un singur argument, acela al sprijinului politic, înseamnă că însăși impetuozitatea din 2012 a lui Ponta a fost o iluzie. Parcă un personaj al lui Dostoievski spunea că o minciună rostită destul de des amenință să devină adevăr. Mă tem că e altfel: Mințind frecvent, nici când spui adevărul nu mai ești crezut. Or, PSD, sub infatuarea majorității decizionale în Parlament, își poate exprima dificultățile parafrazându-l pe Aristotel: Imi este drag adevărul, dar mai util îmi este Ponta!
Lasă un răspuns