Fără catacombe nu apreciezi deschiderea fermecătoare a lumii, fără întunericul apăsător şi lugubru nu apreciezi Lumina eliberatoare, fără subterană nu înţelegi sensul libertăţii pentru umanitate. Alegerea omului pe scara dintre pământ şi cer nu poate avea sens fără jertfă, pentru că nu ai cum să înţelegi, altfel, că fără Cruce nu există mântuire. Suferinţa aduce izbăvirea limpede şi curată. Recent în conferinţe stipendiate de foruri internaţionale, dintr-un ecumenism prost înţeles, se marşează pe o teologie emasculată, fără să se mai asume rolul jertfei. Mântuirea e predată de teologi de catedră şi bursieri între două legături de avione ca o asumare veselă, cu o falsă bucurie fără conţinut şi sacrificu. Tot mai mult se încearcă ocultarea sacrificiului hristic, punându-se accent pe o eliberare golită de sens, legată de lumesc şi material. E o teologie soft care prinde acum foarte bine la congresele internaţionale ecumenice, între două pauze de masă şi de cafea, între două excursii turistice la stabilimente de lux. E greu să-L mai vezi cu ochii duhovniceşti pe Hristos când burta e plină şi fruntea plecată şi scăldată spre frumuseţile imediate şi concupiscente ale prezentului consumerist. Reîntoarcerea la modelul jertfelnic al Sfinţilor Închisorilor nu e un moft istoriografic, ci o reconexiune cu firul dumnezeiesc ce leagă pământul de Cer, omul de Hristos. Poporul român s-a reconectat la cer coborând prin aleşii săi cei ai buni în catacombele suferinţei din perioada comunistă. Puşcăriile comuniste au fost universităţi decriptate ale mântuirii neamului omenesc. Puterile întunericului şi-au tocit dinţii în sângele şi oasele rupte de tortură a martirilor anticomunişti, care prin sângele vărsat s-au transformat în moaşte sfinţitoare, care au eliberat zăgazele ce stăteau în eliberarea umanităţii pe scara spre Cer.
Valeriu Gafencu a fost supranumit, încă din timpul vieţii sale chinuite de o epocă tulburată şi posedată, ca Sfântul Închisorilor. El a fost esenţa hristică şi jertfelnică a neamului românesc într-un timp când „buldozerele comuniste” doreau să niveleze pământul României ca să rupă firul viu ce lega poporul de Dumnezeu. Prin jertfe şi prin suferinţe de neînchipuit ale Sfinţilor Închisorilor s-a păstrat intactă, neşubrezită, scara mântuirii. Moaştele lor sfinţite de suferinţă şi chinuri inimaginabile au devenit trepte rugătoare spre Cer. Un „Înger a strigat” pe pământul românesc în anii 50, vestind Învierea neamului său, tocmai prin suferinţele sale infiorătoare şi sfinţitoare, acela a fost Valeriu Gafencu. Cei mai iluştri mărturisitori creştini contemporani recunosc sfinţenia lui Valeriu Gafencu. Fostul dizident anticomunist şi mărturisitor al martiriului din închisori Gheorghe Calciu Dumitreasa spunea: “Nu avem alt sfânt mai mare decât Valeriu Gafencu”. Toţi colegii de celular care l-au cunoscut au depus mărturie pentru starea de isihia în care îşi accepta cu seninătate jertfa pentru mânturirea neamului său.
Valeriu Gafencu a fost un „nebun pentru Hristos” asemenea pelerinului rus şi primilor sfinţi ai deşertului în lupta cu păcatul şi răul lumii. El a fost aruncat în ghearele leilor şi sălbăticiunilor ca primii martiri din vremea lui Nero. Arena lui Valeriu Gafencu nu era Colosseumul, ci Gulagul românesc, pentru că România devenise o imensă închisoare politică în care se încerca zdrobirea spiritului creştin. De fapt, România devenise un tărâm al întunericului şi subteranei dostoievskiene, ce transcede politicul pentru că Valeriu Gafencu nu a fost prizonier politic, ci mărturisitor şi mucenic al lui Hristos pentru poporul român aflat în suferinţă şi-n ghearele ateismului comunist. În închisoare, Valeriu Gafencu era puternic ca Sfântul Gheorghe în arena luptei cu păcatul. Florian Dumitrescu ne-a lăsat o mărturie despre deconectarea lui Valeriu Gafencu în faţa torţionarilor comunişti în mai 1949, la Piteşti: „m-am trezit în miez de noapte, în zgomotele de zăvoare ce marcau o intensă activitate. Deodată, se deschide ușa și în celulă au apărut doi colonei, ce semănau ca două picături de apă. Erau însoțiți de temnicerul obișnuit cu asemenea scene care a început imediat să efectueze neomeneasca percheziție. Au intrat în celulă Popescu Traian, Voinea Octavian și Mircea Selten. Valeriu Gafencu și cu mine eram aduși mai de mult timp acolo. Cu ură de câini înrăiți în priviri, cei doi colonei ni s-au adresat: – Care vasăzică, așa, mă, vreți să evadați? A intervenit prompt și categoric Voinea: – Este o falsificare a adevărului, domnule colonel. Discuția a alunecat apoi pe panta neîncrederii reciproce. – Ce vreți voi, mă? a întrebat unul dintre colonei. Atunci am auzit glasul lui Gafencu: – Eu vreau asistență religioasă, care ne este garantată de lege! – Ce vorbești, mă? Oi fi vrând să-ți aduc popă în celulă?! – Da, aceasta doresc! Este dreptul meu! i-a răspuns convingător Valeriu. – Ăsta-i nebun! s-a adresat unul dintre colonei celuilalt. – Da, eu sunt nebun întru Hristos! i-a răspuns Valeriu. La Valeriu Gafencu exista o liniște desăvârșită și o concordanță totală între ce spunea și ceea ce făcea.” Florian Dumitrescu a recunoscut un Valeriu Gefencu care trăia şi respira în permanenţă Rugăciune a lui Iisus, într-o isihia ce-l descărna de mediul înconjurător infestat de materialul imediat şi torţionar: “Mircea Selten, mare amator de glume pe care-l amuza un cântec ce-l fredona, destul de des, a început: `Eu sunt apașul Mână-Lungă,/ Vestit în șapte mahalale..`Eu am avut impresia că acest cântec îl putea tulbura pe Valeriu de la rugăciunea inimii pe care o practica și care era un exercițiu monahal, isihast (isihie = liniște, repaus). Fiind coleg de facultate cu Mircea și cunoscându-i spiritul de înțelegere, l-am întrebat pe Valeriu dacă vrea să-l rog pe Mircea să mai rărească intonarea acestui cântec. Valeriu mi-a răspuns cu calmul și linișteau lui obișnuită: – Cine ne dă nouă dreptul să-i luăm lui Mircea mica lui plăcere pe care o are?!” Valeriu Gafencu accepta boala şi umbra morţii cu o linişte sufletească cum primii creştini întâlnirea cu Hristos după lupta cu leii din arenele romane. „Când milițianul a deschis ușa celulei, toți am început să cântăm: ”Cu noi este Dumnezeu!”. Când și-a mai revenit, Valeriu ne-a spus: – Liniștiți-vă fraților, că eu vreau să mor în smerenie, neștiut de nimeni! Peste câteva zile, când s-a declanșat o nouă hemoptizie, Valeriu Gafencu a fost luat de la noi și dus la infirmerie. Am aflat ulterior că a fost trimis la Penitenciarul TBC din Târgu Ocna, unde a desfășurat o activitate creștină pe semenii săi, după cuvintele Mântuitorului: – Dacă bobul de grâu care cade pe pământ nu moare, rămâne singur. Dar dacă moare, multă roadă aduce!” (Mărturia lui Florian Dumitrescu în Nicu Popescu Vorkuta – Crez și adevăr, București, 2009, pp. 321-323). Alexandru Virgil Ioanid a înfăţişat, argumentele sintetice pentru consacrarea lui Valeriu Gafencu, ca sfânt popular în conştiinţa colegilor de celular la Aiud şi Târgu Ocna. E un manifest pentru recunoaşterea sfinţeniei unui martir ce-l mărturisea pe Hristos, fără frică şi cu îndrăzneală, că El a biruit Lumea: “1. Înalt trăitor creștin. A trăit viață de sfințenie, nu în sihăstrie, ci în mijlocul oamenilor. În asemenea situație, la lupta cu sine și la lupta cu diavolul s-a adăugat lupta cu duhul lumii, făcându-i sarcina mai grea. Trăirea lui nu se limita la rugăciune și convingeri creștine teoretice; ea se convertea, în fiecare clipă, în atitudine și faptă creștină. 2. Mărturisitorul.
A propăvăduit credința creștină ortodoxă, după exemplul Apostolilor, făcând pe mulți `creștini numai cu numele` să realizeze saltul de la încreștinarea `în formă` la cea `în conținut`. Zelul lui de apologet ortodox l-a impresionat și pe pastorul Wurmbrand, care i-ar fi declarat: `Aș vrea să intru în Împărăția Cerurilor pe aceeași poartă cu dumneata`. Pe de altă parte, trebuie să spun că, deși Valeriu scotea în evidență în orice ocazie valoarea spiritualității ortodoxe, era foarte înțelegător față de celelalte confesiuni creștine. Intervențiile sale nu erau niciodată vehemente sau exclusiviste. 3. Suferitor. Cu rar întâlnită răbdare, a suferit dureri, boli grele și neputințe, fără a se plânge, ci, ca un alt Iov, îl slăvea pe Dumnezeu pentru toate încercările. Iată câteva exemple: a) Când s-a urcat în mașina-dubă de la penitenciarul de tranzit Văcărești, spre Târgu Ocna, treapta acesteia fiind foarte înaltă, nu a reușit să se ridice pe ea și atunci s-a urcat în genunchi făcând semnul crucii. Apoi a spus: `Bun este Dumnezeu; mi-a ajutat să mă urc în dubă`. b) Din cauza șederii îndelungate în pat, făcuse escare, adevărate răni vii, care usturau, dureau și zemuiau. El se lăsa pansat în liniște, deși ochii i se umpleau de lacrimi din cauza durerilor și nici măcar nu gemea. c) Cu ocazia unei injecții intravenoase, o bulă de aer a pătruns în sistemul vascular și el o simțea cum trece prin vene și artere, prin inimă și creier. Deși era conștient de pericolul emboliei, surâzând și cu o adevărată liniște, ne spunea: `acum trece prin picior, acum e prin braț, acum prin inimă`. Medicul deținut, chemat de urgență, ne-a spus că, probabil, nu este o bulă prea mare și că în curând se va resorbi. Ceea ce s-a și întâmplat. d) A suferit în tăcere dureri crâncene ale operației de apendicită, efectuată `pe viu`.e) În perioada de anchetă și apoi în închisori, a suportat cu umilință torturi, ocări, persecuții, fără a riposta vreodată. Totuși, nu a făcut nicicând vreo concesie de conștiință, ci a afirmat totdeauna, cu tărie, idealurile de viață creștină pentru care lupta. 4. Primitor al harului divin. I s-a îngăduit să fie `răpit în ceruri`, să `iasă din sine` și să se bucure anticipat de fericirea ce nădăjduim că-l așteaptă în viața veșnică. 5. Jertfitor. A făcut dovada iubirii depline și a lepădării de sine, jertfindu-și viața, prin cedarea medicamentului salvator, unul alt semen, care erau evreu, iar în tinerețe fusese comunist”.(Alexandru Virgil Ioanid – Studentul Valeriu Gafencu. Sfântul închisorilor din România, ediție îngrijită de Nicolae Trifoiu, Ed. Napoca-Star, Cluj, 1998, pp. 85-94).
Şcoala sacrificiului şi dăruirii de sine până la moarte, Valeriu Gafencu a deprins-o ca un ucenic, în cadrul Frăţiilor de Cruce la sfârşitul anilor 30. Pentru Valeriu Gafencu Frăţiile de Cruce nu aveau o conotaţie politică, ci spirituală în esenţa sa religioasă creştin-ortodoxă. Nu trebuie să-l vedem pe Valeriu Gafencu implicat politic într-o organizaţie a unui partid, ci ca un ostaş al lui Hristos împlicat în acţiunea mântuitoare a neamului nostru prin apelul la credinţa adevărată. Camaradul său de suferinţă Ion Ianolide a surprins în memorii, spiritul de sacrificiu al tânărului Valeriu Gafencu dezbărat de interese politice vremelnice. Creştinismul asumat de Valeriu Gafencu era izbăvitor şi eliberator pentru neamul său sfârtecat de tragediile istoriei. “Valeriu a trecut Prutul şi a sosit în 1940 la Iaşi, unde s-a înscris la Facultatea de Drept. Sufletul lui ardea nu numai pentru destinul Basarabiei, ci şi al României, nu numai pentru conştiinţa naţională, ci şi pentru aceea creştină, care era ameninţată de ateismul bolşevic în expansiune. Aşezările lumii se sfârtecau nu numai între state, ci şi între ideologii. Războiul început în Occident se anunţa şi în Răsărit. Românii aveau nevoie de sprijin şi în Răsărit şi în Apus. Comunismul ameninţa lumea.
În aceste condiţii, Valeriu aderă la organizaţia `Frăţiile de Cruce`, care se ocupa de educaţia creştină şi naţională a elevilor şi a tineretului în general. Era o şcoală a caracterului. Dar organizaţia a fost declarată ilegală de către guvernul militar din România, cu asentimentul Germaniei. Valeriu investise tot ce era sfânt şi bun în el pentru a forma o conştiinţă creştină şi naţională elevilor din Iaşi şi prin urmare nu putea accepta această scoatere în ilegalitate. Nu era deci de acord nici cu guvernul român, nici cu cel german. În cele mai intime fibre ale sufletului el năzuia spre cele mai sfinte idealuri. Nu avea veleităţi politice, nu complota, nu uneltea împotriva statului, ci tocmai atitudinea sa idealistă îl întărea în continuarea procesului de educaţie. Elevii îl iubeau. Reuşise să realizeze o comuniune sufletească, deşi nici el nu era decât un tânăr student. Vibra în el necesitatea curăţiei, imperativul adevărului, o imensă capacitate de dragoste şi visul unei lumi ideale. În acelaşi timp îl înfiora abisul materialismului bolşevic din Rusia dar şi concepţia burgheziei egoiste, exploatatoare, afaceriste, indiferentiste moral. Educaţia tradiţională din şcoli şi Biserică nu-i dădea răspuns la confruntarea titanică la care era chemat veacul. Era nevoie de o apă vie, care să dea viaţă acestei lumi muribunde spiritual. Înfrigurat deci, el apela la tot ce era bun în tineri pentru a-i pregăti pentru marea confruntare. Valeriu avea o orientare şi o atitudine, dar nu făcea propriu-zis politică. Nu a ocupat niciodată o funcţie publică. Guvernanţii de atunci nu s-au obosit să se intereseze de problemele ce-l frământau.” (Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Christiana, Bucure;ti, 2006).
Autorităţile vremii, subordonate alianţei cu naţional-socialismul german s-au folosit de pretextul apartenenţei lui Valeriu Gafencu la Frăţiile de Cruce pentru a îl aresta. Vina lui Valeriu Gafencu a fost că a fost cu câţiva elevi comilitoni de la Liceul Militar din Iaşi să ţină un parastas şi să se roage pentru militarii morţi în atentatul criminal de la Odessa, când a fost aruncat în aer de către teroriştii bolşevici, care ascunseseră trotilul în subsol. Un martor al evenimentului surprinde „copilăria” evenimentului care s-a transformat într-o dramă pentru elevii şi studenţii participanţi la o simplă rugăciune Tatăl Nostru. În România aliată Germaniei naziste Rugăciunea Domnească devenise un pericol public pentru guvernul dictatorial dacă era rostită de nişte adolescenţi: “Culmea dezastrului a fost aruncarea în aer a comandamentului militar român. Gafencu ne-a invitat, pe noi cei de la liceul militar, să ne întâlnim duminica viitoare la un parastas pentru un foarte bun prieten de-al lui, Felix (celălalt nume nu l-am reținut), ofițer de stat major, sfârtecat în atentatul de la Odessa. Fiindcă toamna era blândă și noi aveam dreptul să ieșim în oraș abia după amiază, ne-am înțeles să facem mai degrabă o excursie în viile de la Copou. Ziua de 23 noiembrie s-a arătat cu soare. Ne dăduserăm întâlnire la Vidrașcu, pe la trei. Ajunși acolo, am constatat că venise mult mai puțină lume decât promisese. Eram cinci. Gafencu ne aștepta. Am poposit într-o poiană și el ne-a povestit despre prietenul său mort. Tăceam și ascultam mișcați, mai ales prin faptul că ne simțeam măguliți că un bărbat în toată firea ne lua în serios. Ne-a propus să facem o rugăciune. Cineva a spus `Tatăl Nostru`. Când a ajuns la `nu ne duce în ispită` niște răcnete grozave ne-au înspăimântat. Doi gealați fioroși ținteau cu pistoale uriașe: `La pământ criminalilor! Mâinile întinse!` Și înjurături, o ploaie de înjurături! Aveam 15 ani. Mărturisesc că mi-a fost frică. Ne-au încolonat și, cu pistoalele spre noi, ne-au dus la Legiunea de jandarmi, pe strada Carol.” (Paul Miron – Măsura urmelor, Editura Marineasa, Timişoara, 2000). Înă de la vârsta adolescenţei, Valeriu Gafencu avea sentimentul smerit al frângerii sale ca o pâine jertfită pentru neamul românesc pironit pe crucea dintre ciocnirile tectonice ale marilor puteri atee: Germania nazistă şi Rusia bolşevică. Acţiunea lui Valeriu Gafencu nu cuprindea o paletă de evenimente politice, ci era o manifestare spirituală de reînnoire a neamului şi regenerare a credinţei în rândul tineretului român. Schimbarea vieţii în ţara sa, pe care o propunea tânărul elev Valeriu Gafencu, nu era politică, ci doar spirituală, o „Schimbare la Faţă” a României nu în sens cioranian, ci profund hristică de pe Muntele Taborului. De aceea, lupta lui Valeriu Gafencu pentru schimbare în România interbelică, belică şi post-belică, nu avea conotaţii politice directe sau indirecte, ca o expresie a unui Weltanschauung provenit spre zoon politikon, ci doar inserţii spirituale spre esenţa schimbării naturii umane întru Hristos, ca singura cale a mântuirii poporului din care făcea parte.
Lupta spirituală a lui Valeriu Gafencu nu a fost doar anticomunistă, ci împotriva totalitarismelor materialiste de orice fel. Generaţia lui Valeriu Gafencu a trecut, atât prin calvarul puşcăriilor carliste, cât şi prin cele antonesciene sau comuniste ca tânărul basarabean. Generaţia 40 din România era o voce a poporului care respingea totalitarismul, indiferent că era de esenţă materială nazistă sau comunistă. În subsidiar lupta lui Valeriu Gafencu, exponentul plenar cel mai spiritualizat, era împotriva dictaturii materiei şi păcatului. Totalitarismul lui Carol al II-lea a prefigurat dictaturiile care au urmat culminând cu cea bolşevică care dorea să rupă firul creştin ce lega poporul de Cer. Împotriva acestei forţe corupte şi corupătoare s-a ridicat o întreagă generaţie tânără, care din punct de vedere religios, Valeriu Gafencu era vârful ei de lance pentru înfrângerea păcatului şi lumescului, care asaltau paradigma creştină românească. Instrumentele totalitare ale lui Carol al II, prin jandarmerie, siguranţă, lagărele de concentrare au prefigurat perfecţionarea torturii spiritului din vremea antonesciană şi culminând cu regimul comunist, care a dorit zdrobirea unei naţiuni cum Hristos pe Cruce. De la prima întemniţare de către regimul generalului Ion Antoenscu, tânărul Valeriu Gafencu era pe deplin conştient de misia sa de lider al generaţiei sale, de auto-sacrificul personal pentru mântuirea neamului prin jertfă: “E zădărnicie multă în lumea asta pământească dar sunt atât de minunate darurile lui Dumnezeu sădite în sufletul omului, încât cu bucurie accepţi gândul morţii – căci moartea pentru Hristos aduce fericirea vieţii veşnice. Şi noi vom învia şi orice suferinţă, oricât de mică, primită cu iubire, orice jertfă făcută pentru Dumnezeu va cântări mult în ceasul înfricoşatei Judecăţi. Atunci, în Ziua Judecăţii de Apoi, ni se vor vădi toate păcatele, toate greşelile vieţii. De aceea trebuie să ne mărturisim păcatele la duhovnic şi să luptăm lupta cea bună. Căci unii vor învia pentru viaţă iar alţii pentru pedeapsa veşnică. Să stăruim în rugăciune, să priveghem cu smerenie şi dragoste şi să credem în mila lui Dumnezeu.” Cei care îl interpretează pe Valeriu Gafencu prin prisma politică a apartenenţei la Frăţiile de Cruce nu au înţeles nimic din simbolistica şi sensul sacrificiului acestui tânăr basarabean care s-a frânt pe cruce pentru neamul românesc şi omenesc. În scrisorile lui Valeriu Gafencu către famile descoperim întreaga cauză nobilă a luptei sale mântuitoare: “O singură atitudine este valabilă: o viaţă înaltă creştină de necontenită rugăciune. Adică ce faci să fie curat – orice faptă, orice gând sau vorbă, orice relaţie, muncă, odihnă, totul să fie stare de rugăciune, de comuniune cu Dumnezeu. Păcatul a fost biruit de Iubire”.
În scrisoarea din temniţă către mama sa Valeriu Gafencu îşi descoperă întreaga teologie a sacrificiului personal în numele generaţiei şi neamului numai pentru Adevăr şi Mântuire: “Viaţa şi-a urmat cursul ei vijelios şi măreţ pentru mine. Iată, m-am văzut singur la Iaşi, la Universitate. Acolo am văzut că, într-adevăr, mi se deschideau perspective de viitor. Trăiam o viaţă normală, eram unul din cei mai apreciaţi studenţi, iubit de toată lumea şi cu o sete neobişnuită pentru Ideal. În Iaşi, deşi tot sufletul meu era însetat de dragoste, nu mi-am legat inima de nici o fată. De ce? Purtam în sufletul meu chipul unei fete, iubita mea, dar pe această fată niciodată nu am putut s-o recunosc întruchipată într-o făptură reală. Aşa încât am rămas la modul meu propriu de a trăi iubirea, revărsându-o în toate fiinţele, dar rămânând cu un gol în inimă, care se aştepta umplut. Şi iată, am ajuns în închisoare. Am fost trist atunci?!… Am fost bucuros?!… N-aş putea spune. Îmi dădeam seama precis însă că închisoarea îmi rezolva prin suferinţă şi ruperea de lume o serie întreagă de probleme. Aveam totala convingere că sufăr pentru adevăr. Faptul acesta îmi aducea în suflet o pace adâncă. Şi, dragă mamă, aş vrea să ştii că am suferit mult. În prima iarnă mă trezeam noaptea din somn şi în singurătatea celulei priveam întunericul şi şopteam încet, ca să aud numai eu: ’Mamă, mi-e frig, mi-e foame!” Această metanoia a lui Valeriu Gafencu de la lumesc la jertfa creştină se petrece treptat datorită experienţei concentraţionare. Valeriu Gafencu devine conştient de lupta sa împotriva păcatului şi că părărsirea lumescului e necesară pentru împlinirea şi pregătirea deplină a neamului pentru parusie. El are îndelungă răbdare în suferinţa care ştie că îl va (şi ne va) salva la parusie. Valeriu Gafencu e tenace în răbdare şi suferinţă ca slăbănogul. (Vezi Evanghelia din Duminica Slăbănogului, a IV-a dupa Pasti). Valeiru Gafencu „ia „patul” suferinţei neamului său şi umblă, pentru că ştie că numai prin atitudinea jertfelnică se poate mântui el şi neamul său. Valeriu Gafencu devine conştient de misia sa de a recompune natura divino-umană a omului prin jertfa asumată cum Hristos pe cruce. De data aceasta crucea e gulagul închisorilor româneşti: “La început a fost greu de tot. Dumnezeu însă a fost mereu cu mine. Nu m-a părăsit nici o clipă. Încet-încet am început a gusta din bucuriile noi. Am văzut că sunt un om păcătos. M-am cutremurat de păcatele mele, de neputinţa mea. Mi-am dat seama atunci că eu, care doream cu toată inima o lume ideală, eu însumi eram un păcătos. Deci mai întâi trebuia să devin eu un om curat, un om nou. Şi am început să mă lupt cu răul din mine. Încet-încet a coborât peste mine lumina adevărului. Am început să trăiesc fericirea în suferinţă. Şi golul din inima mea, pe care eu aşteptam să-l umple iubirea iubitei mele, l-a umplut Hristos, Iubirea cea mare. Şi am înţeles atunci că mare cu adevărat este cel care are o dragoste mare, că mare cu adevărat este cel care se vede pe sine mic. Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toţi. Este o cale atât de greu înţeleasă şi acceptată de oameni! Dar sunt convins că este singura care duce spre fericire…”
Valeriu Gafencu şi-a asumat conştient jertfa ca parte a unei istorii hristice, ce recompune legătura omului cu Dumnezeu, ce devine deplină în îndumnezeire doar prin suferinţă ca Hristos pe Cruce. Lumina suferinţei lui Valeriu Gafencu sporeşte ca în versurile poetului Lucian Blaga marea Taină a Luminii lui Hristos în inimile chinuite de cădere ale umanităţii şi a unui neam care a avut alegerea să se sacrifice spre mântuire. Crezul despre viaţa dăruită plenar lui Hristoas se citeşte în Acatistul Noului Mucenic Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor. E o chemare rugătoare şi un model total pentru toţi creştinii, că numai prin jertfă de sine pentru întreaga umanitate poţi pătrunde în esenţa unei vieţi hristice pentru a întrezări Luminile Luminii. Valeriu Gafencu în ultima zi de viaţă pământească avea conştiinţa smerită a sfinţeniei sale rugătoare de dincolo de moarte ce se unea cu energiile dumnezeieşti – Condacul 10: „Sunt fericit că mor pentru Hristos. Totul e o minune. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi” pentru că doar „moartea pentru Hristos aduce fericirea vieţii veşnice” (Condacul 11). Valeriu Gafencu e pentru poporul român profetic, acel Imitatio Christi -, trup sfârtecat pe Crucea istoriei-, o pâine a vieţii frânte pentru mântuirea tuturor şi, mai ales, a celor, care nu şi-au deschis, încă, ochii pentru a vedea minunile sfinţeniei şi lucrarea veşniciei.
Lasă un răspuns