3/15 aprilie 1866 – demonstraţia separatiştilor moldoveni de la Iaşi (1)

E mai puţin cunoscută şi cercetată demonstraţia separatiştilor moldoveni din 3/15 aprilie 1866, deoarece istoricii români au evitat să facă o analiză serioasă a cauzelor care au dus la aceasta şi a complicaţiilor geopolitice internaţionale. Întotdeauna au existat perioade istorice complicate care nu au impus o propensiune obiectivă şi dezbărată de idologie în analiza separatismului moldovean de la mijlocul secolului XIX. Au scris despre demonstraţia de la Iaşi, AD Xenopol şi Nicolae Iorga, dar nu au intrat în analiza cauzelor adânci ale ideilor separatiste din Moldova. În epoca comunistă istorici ca Leonid Boicu şi Dan Berindei au atins în treacăt subiectul doar ca subsidiar la tema premiselor unirii Principatelor Române de la 1859. Au mai apărut colateral într-o carte biografică informaţii despre mişcarea separatistă de la Iaşi de la 1866 în Moldova sovietică: „G.C.Nicolescu – Viața lui Vasile Alecsandri”, Editura Hyperion, Chișinău, RSS Moldovenească, 1990.

Istoriografia pe acest subiect este foarte subţire. Abia după anul 2000 un istoric suceavean Gheorghe Gabriel Cărăbuş a publicat o carte dedicată acestei teme stringente: „Separatismul în Moldova: ideologie şi acţiune (1856 – 1866), studiu amplu şi exhaustiv tipărit la Editura Universitas XXI de la Iaşi în 2009. Cartea parcurge întreaga bibliografie dedicată premiselor unirii Principatelor Române, epoca internă a războiului Crimeii, perioada caimacanilor antiunionişti Teodor Balş şi Nicolae Conachi Vogoride, organizarea Adunărilor Ad Hoc, conferinţa de pace de la Paris din 1856 cu şedinţele prelungite din 1857, precum şi contextul geopolitic delicat al unirii Moldovei şi Ţării Româneşti, în lupta pentru supremaţie a marilor puteri. Rusia ca urmare a înfrângerii în războiul Crimeii a adoptat o politică ciudată pentru percepţia marii majorităţi a românilor: a devenit un actor pe scena politică internaţională care a susţinut cu fervoare şi obstinaţie unirea Principatelor Române sub un principe străin. În preajma conferinţei de pace de la Paris şi în timpul lucrărilor acesteia s-au prefigurat următoarele poziţii privind situaţia internaţională a Principatelor Române: Franţa, Rusia, Sardinia au devenit suţinătoare înfocate a unirii Moldovei şi Munteniei sub un principe străin, iar Poarta Otomană, Anglia şi mai ales Austria duşmani de moarte a ideii unirii. Prusia s-a poziţionat neutru, aşteptând ocazia să încline balanţa în favoare partidei câştigătoare.

În timpul războiului Crimeii Austria a ocupat Principatele Române cu sprijinul Turciei şi făcând cu perfidie jocul acesteia antiunionist. Trupele austriece nu mai părăseau Ţările Române şi ignorau presiunile internaţionale de evacuare a teritoriului românesc. În acest context, sub baioneta austriacă şi cu ţara înţesată de agenţi austrieci, mişcarea unionistă lovită din toate părţile a dus greul bătăliei unirii. Consulii austrieci de la Iaşi şi Bucureşti au condus de facto Moldova şi Muntenia, cu ajutorul trupelor de ocupaţie austriece. Viena dorea de fapt anexarea Principatelor. Austria a ocupat Ţările Române între 1853 – 1857 impunând domni favorabili politicii lor şi apoi pe celebrii caimacani moldoveni, unelte plătie ale Vienei la Iaşi care au dus o luptă furibundă împotriva unirii, totul cu complicitatea Porţii. Paradoxal, dacă nu ar fi existat presiunea enormă a Franţei şi apoi a Rusiei, unirea Principatelor nu s-ar fi realizat atunci. La Iaşi au fost anulate alegerile falsificate pentru Adunarea ad-hoc, care milita împotriva unirii. Mişcarea separatistă moldoveană s-a făcut cu banii şi influenţa consulilor şi agenţilor austrieci răspândiţi în Principat. Teodor Balş şi apoi Nicolae Conachi Vogoride, un grec căsătorit cu o română unionistă, Cocuţa, care îl ameninţa cu divorţul, au pus la cale mişcarea separatistă cu banii austriecilor. Mai mult, presa antiunionistă era pe statele de plată ale consulatului austriac de la Iaşi. Publicaţia „Nepărtinitorul” condusă de ideologul separatiştilor N. Istrati era portavocea separatiştilor moldoveni, care se identificau ideologic cu ocupantul austriac şi care exprima clasa socială a marii boierimi moldovene speriate de reformele agrare şi sociale promise de paşoptiştii unionişti. Mişcarea separatistă din Moldova era „subţire” şi reprezenta doar câţiva boieri ambiţioşi, care doreau să urce pe tronul Moldove, iar unirea cu un principe străin le-ar fi îndepărtat visul de realitate.

La această mişcare se alăturau câţiva funcţionari superiori şi dregători legaţi ombilical de căimăcăniile reacţionare, precum şi aventurieri, pescari în ape tulburi. La aceasta s-a adăugat şi doi intelectuali destul de cunoscuţi în epocă N. Iastrati şi Gheorghe Asachi, care iniţial pactizaseră cu unioniştii, dar din motive personale egoiste, dorinţă de căpătuire în dregătorii înalte la propunerea caimacanilor antiunionişti, au trecut de partea antiunioniştilor. S-a adăugat şi stipendiile financiare însemnate ale Austriei. Publicaţia „Nepărtinitorul” a devenit ziarul separatiştilor, condus de N. Istrati, care a publicat şi broşura antiunionistă „Despre cvestia dzilei” cu oarecare circulaţie şi popularitate în zonă. Totuşi, mişcarea separatistă nu trebuie pusă doar pe seama intereselor străine şi a finanţării externe din partea Vienei. A existat şi un patriotism local curat, o nostalgie a Moldovei mari, dar şi o teamă că un principe străin catolic ar fi perturbat aşezământul spiritual ortodox al ţinutului moldav.Era şi teama că Iaşiul va ceda rolul de capitală Bucureştiului. Cei mai mari afacerişti din Iaşi se temeau de repercursiuni economice în favoarea Munteniei datorită unirii.

Trebuie să recunoaştem că fără sprijinul lui Napoleon al III-lea şi al diplomaţilor ruşi Gorceakov şi Kiselelff mişcarea unionistă ar fi fost zdrobită administrativ de către căimăcăniile reacţionare care instauraseră teroarea în ţară. Se ajunsese să se falsifice alegerile adunărilor ad hoc direct la masa caimacanului Vogoride cu prefecţii şi ispravnicii, în crâşme din Iaşi. Ministrul de interne devenise zbir care punea cătuşe libertăţii. Câţiva miniştrii au fost schimbaţi la presiunea Franţei şi Rusiei. Nici mişcarea unionistă nu stătea cu mâinile în sân, atrăgându-şi aliată pe soţia lui Vogoride, care printr-o vară a furat corespondenţa secretă a soţului cu Poarta şi Viena şi a publicat-o la Paris. Presa a pus vina pe o amantă a lui Vogoride, în realitate furtul a fost făcut la instigarea soţiei Cocuţa. Din corespondenţă reieşea plăţile făcute de Viena către guvernarea Vogoride şi jocul dublu al Porţii şi Angliei împotriva unirii. Scandalul a fost imens în presa vremii şi conferinţa de pace de la Paris a impus anularea alegerilor pentru Adunarea ad hoc, fapt ce a dus la victoria unioniştilor, care l-au impus domn pe colonelul Al. Ioan Cuza pe 5 ianuarie 1859, cu majoritate covârşitoare de voturi. Unioniştii au avut în adunarea ad hoc aproape unanimitate absolută în favoarea unirii Principatelor Române, fapt ce confirmă că poporul Moldovei era în majoritatea covârşitoarea în favoarea mişcăriii unioniste. Nu s-a impus principele străin pentru că această idee a fost sabotată de Austria care se temea de prestigiul unui principat vecin cu rege străin de succes, ce putea adeveni un magnet pentru românii din Ardeal. Franţa a cedat presiunii austriece, dar românii inteligenţi l-au reales pe Cuza şi la Bucureşti pe 24 ianuarie 1859, reuşind unirea de facto, deşi la şedinţele prelungite ale conferiţei de pace de la Paris se vorbea de o unire pe jumătate: adunări legislative separate, doi domni şi doar o comisie centrală la Focşani şi aramtă unită. Unirea a fost recunoscută de marile puteri doar pe timpul domniei lui Cuza. Aşa că lovitura de stat din 11 februarie 1866 s-a dat de „monstruoasa coaliţie” liberalo-conservatoare doar pentru a implementa prevederile conferinţei de pace de la Paris din 1856, adică unire deplină sub principe străin. (va urma)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*