De la apărarea lui Socrate, la apărarea lui Ponta!

Așadar, PSD-iști din toată țara, apărați-l iar pe Ponta! Copilul șturlubatic are din nou nevoie de protecție, de solidaritatea unei majorități covârșitoare. Vădit debusolat de recenta invitație la DNA în calitate de suspect, cum însuși a declarat, premierul a încasat o nouă lovitură de imagine ce nu se poate compensa cu argumente din orice alt palier. E inutil să mai reluăm filmul evenimentelor, fiindcă este evident că premierul, de la teza de doctorat, la eșecul suspendării lui Băsescu, la evenimente tragice gen accidentul aviatic din Apuseni, la eșecul acțiunii Nana, la marțea neagră, la eșecul de la prezidențiale și până astăzi, în calitate de suspect, nu prea a avut liniște și mereu a supus testelor de rezistență solidaritatea partidului său.

Tonul apărării l-au dat Rovana Plumb, Gabriela Firea și nu în ultimul rând însuși ministrul Justiției, Robert Cazanciuc, care „crede că Victor Ponta nu a încălcat legea”. Pe această declarație se poate comenta mult, cu bătaie până la amestecul politicului în Justiție (poate CSM va lua atitudine). Toată reacția de solidaritate, indiferent de ceea ce gândește fiecare, vine ca răspuns la sugestia publică a președintelui Klaus Iohannis ca premierul, în calitatea lui de suspect la DNA, să-și dea demisia din funcția care îl obligă la a nu fi suspect de nimic, adică la a fi de o probitate scutită de orice incidențe penale. Astăzi, la București, se întrunește Comitetul Executiv Național al PSD pasămite să decidă dacă Victor Ponta își mai poate reprezenta partidul și, în consecință, dacă va mai rămâne sau nu la Victoria. Încă de pe timpul lui Ion Iliescu, partidul acesta ne-a obișnuit, prin educația socialistă a membrilor săi și a electoratului, cu participări covârșitoare, care să dea impresia asiatică de forță, de majoritate, dacă nu chiar de vechea unanimitate, de unitatea de monolit etc., etc. Să sperăm că Justiția domnului Cazanciuc nu se va lăsa impresionată cu cartușe de manevră.

Desigur că vom mai auzi numeroase discursuri sforăitoare, speculații, trimiteri referențiale irelevante la Klaus Iohannis care la sosirea la Cotroceni avea și el de soluționat unele probleme în instanță și, ca atare și Victor Ponta se poate bucura de prezumția de nevinovăție până la rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești. Nu ar fi exclus să mai auzim încă și numele lui Traian Băsescu la capitolul cauzalități (băsiștii, nu?). În ce mă pivește, m-aș fi mirat ca Ponta să demisioneze așa de ușor după ce a făcut tot posibilul de atâtea ori să evite o astfel de finalitate, până și înduioșarea cancelariilor occidentale prin ambasadele lor.

Ce demisie de onoare? Dacă partidul te ține pironit acolo într-o cauză de onoare, nu ai voie să demisionezi. Cum, tocmai acum când ai redus TVA, când ai dublat alocația pentru copii și pensiile foștilor deținuți politici? Ce dacă ești suspect? Poți să fii, dar ești util! Ascultam zilele trecute comentariile unui străvechi ziarist (nu jurnalist) de la care de mult timp nu mai aștept o judecată dreaptă și nici măcar speculații plauzibile, care să aibă calitatea consecvenței de criteriu sau a unei referențialități corente, și în loc să aud o logică în genul celei din apărarea lui Socrate, am ascultat o jalnică și compromițătoare pledoarie în apărarea lui Victor Ponta cu unele subtilități obosite, anoste de-a dreptul. Să vrei să amețești telespectatorii cu referințe eterogene, într-un discurs compozit, superfluu, înseamnă să stârnești cealaltă parte a telespectatorilor, care au și ei argumentele lor, de dragul de a face doar propagandă angajată pentru cei care încă se mai hrănesc cu idei prefabricate, iduse prin persuasiunea simțirii, nu prin cea a gândirii.

Fără să vreau, mi-am amintit de apărarea lui Socrate și de respingerea soluției lui Criton, aceea de a evada din fața judecății tribunalului prin coruperea sicofanților: „Căci nu intră în firea mea ‒ și asta nu numai de acum, ci cât am trăit ‒ să ascult de altceva decât de rațiune, și anume de aceea care, după cercetare, se susține ca fiind mai bună. Căci nu pot să mă lepăd de principiile pe care le-am susținut înainte, pentru cuvântul că mi s-a întâmplat această nenorocire…” Concluzia am putea-o prelua de la un mare orator roman, Marcus Tullius Cicero, exprimată în cel de al doilea discurs către Catilina cu nostalgia unor vremuri cu adevărat morale: O tempora, o mores! Și apoi tot în aceste pagini am mai adus cândva o pildă de respect pentru Lege ‒ crezul principelui german Ferdinand I, rostit pe la 1563: Fiat Justitia, pereat mundus! Ce vor avea de spus astăzi PSD-iștii în Comitetul lor Executiv mă tem că nu va putea avea încărcătura etică a acestor atitudini și cugetări.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*