Restituiri Vlad Hogea: Despre tradiționalism…

Tradiţia se referea iniţial la transmiterea sau remiterea a ceva, dar cuvântul a ajuns să se refere în primul rând la transmiterea orală a unei învăţături sau legende. Tradiţie orală este, deci, o tautologie. În ceea ce numim azi ţări occidentale a existat, în consecinţă, timp îndelungat o distincţie şi un conflict potenţial între credinţele tradiţionale şi cultura scrisă, superioară, a religiei clasice, de stat. În ţările nonoccidentale contemporane există o relaţie similară între valorile şi sistemele de gândire locale şi acelea care sunt importate din Occident, ca fiind mai avansate sau moderne.

Tradiţionaliştii în religie (în mod specific, în romano-catolicismul de la mijlocul Secolului al XIX-lea) susţineau că adevărul religios constă din revelaţia unică, viaţa lui Christos, dezvăluită de tradiţie. Tradiţionaliştii laici definiţi mai larg, sunt oameni a căror gândire acordă o înaltă valoare tradiţiei. În sensul său cel mai larg, tradiţia include orice este caracteristic trecutului, obiceiurilor sau este parte a identităţii culturale. Ea include, aşadar, elemente atât de diverse cum sunt credinţele religioase, obiceiurile sportive, practici lingvistice sau obişnuinţe alimentare. Există, însă, o distincţie între cele două sensuri ale tradiţionalismului. Putem spune despre un englez din nord, care creşte ogari şi porumbei, vorbeşte în dialect şi mănâncă caltaboşi, plăcintă cu cartofi şi fiertură de mazăre că este un mare tradiţionalist. Dar un astfel de tradiţionalism poate fi cu totul apolitic; acelaşi om poate avea o teorie liberală a gustului şi să nu caute nicidecum să-şi promulge sau să-şi apere propriile lui gusturi tradiţionale.

În măsura în care se întâmplă să-i placă aceste lucruri şi nu le preţuieşte pentru că sunt tradiţionale, poate că n-ar trebui nicidecum să-l numim tradiţionalist. Tradiţionalismul, într-un sens mai propriu, presupune o înclinaţie de a reînvia sau apăra tradiţia împotriva credinţelor şi valorilor nontradiţionale. Puterea tradiţionalismului politic nu trebuie subestimată, dar de obicei a fost subestimată. Atât socialismul marxist, cât şi capitalismul liberal sunt, în esenţă, doctrine raţionaliste şi progresiste, cu o capacitate limitată de a tolera tradiţiile, dar cu o slabă capacitate de a le pune în valoare sau de a le apăra. Eşecul ambelor doctrine la nivel spiritual sau cultural de a da semnificaţie vieţilor oamenilor, de a le permite să trăiască sentimentul apartenenţei sau al realizării permanente, a sporit atracţia obiceiurilor şi tradiţiei. Naţionalismul de pretutindeni şi renaşterea religioasă din ţările în curs de dezvoltare sunt expresii puternice ale tradiţionalismului. Ele sunt secondate în Occident de forme mai slabe şi mai puţin politice, care merg de la apărarea berii adevărate la reînvierea muzicii folk, a dansului şi datinilor de sărbători.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*