6000 de ani de istorie neîntreruptă la Sultana – Malu Roșu

Radiografia unei lumi dispărute”, expoziție deschisă la Muzeul Naţional de Istorie a României, are ca „vedetă” principală o așezare umană preistorică de acum 6.000 de ani, aflată la Sultana-Malu Roşu, din județul Călărași. O preiadă de instituții și-au adus contribuția la organizarea acestei expoziţii temporare de arheologie interactivă şi exploratorie, dintre care amintim: Muzeul Naţional de Istorie a României, sub patronajul Ministerului Culturii, în colaborare cu Muzeul Dunării de Jos – Călăraşi, Muzeul Judeţean „Teohari Antonescu” – Giurgiu, Muzeul Civilizaţiei Gumelniţa – Olteniţa, Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” – Bucureşti, Muzeul de Istorie Naturală „Grigore Antipa”- Bucureşti, Muzeul Municipiului Bucureşti şi Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Bucureşti. Expoziţia dezvăluie publicului istoricul unuia dintre cele mai cunoscute situri preistorice din România. Situl se află pe Valea Mostiştei, fiind prima aşezare de tip tell cercetată în mod ştiinţific încă din anul 1923. Descoperirile excepţionale realizate de-a lungul timpului pe acest sit, de către arheologii muzeului precum şi rezultatele proiectului Arhitectură & Arheologie Experimentală (2010-2014) sunt integrate în această expoziţie, sub forma unei radiografii asupra trecutului, asupra comunităţilor umane de acum 6000 de ani şi a modului de viaţă de atunci. Întreaga expoziţie se bazează pe interacţiunea dintre poveste, spaţiu vizual şi oameni, permiţând vizitatorului să călătorească în trecut printr-o experienţă multisenzorială, pentru a afla şi a înţelege modul de viaţă, ritualurile şi obiceiurile populaţiilor preistorice de acum 6000 de ani. Proiectul expoziţional este structurat pe trei paliere. Unul dintre paliere este cel istoriografic (biografic) – care prezintă istoricul şantierului arheologic de la Sultana-Malu Roşu, dar şi a oamenilor care au făcut descoperiri, autorii acelor fapte „necunoscute”. Un alt palier este cel arheologic pluri-interdisciplinar, care ilustrează descoperirile arheologice excepţionale realizate de-a lungul timpului în situl de la Sultana: locuinţe, morminte, podoabe, vase şi unelte specifice comunităţilor preistorice ce le-au utilizat. Ultimul palier este cel experimental, în care sunt prezentate câteva dintre rezultatele proiectului Arhitectură&Arheologie Experimentală (2010-2014). Expoziţia va fi deschisă în Holul Central al muzeului, în perioada 13 mai – 31 decembrie 2015, putând fi vizitată de miercuri până duminică în intervalul orar 10.00 – 18.00 (orar de vară), respectiv 9.00 – 17.00 (orar de iarnă).

Sultana-Malu Roşu este unul dintre cele mai spectaculoase situri arheologice din ţară, unde au fost scoase la lumină obiecte fascinante de plastică antropomorfă din preistoria României (mileniul IV î.Ch.). Aşezarea eneolitică de la Sultana-Malu Roşu a fost primul sit gumelniţean care a făcut obiectul unor cercetări ştiinţifice în anii ‘20 ai secolului trecut. Cercetările au fost începute de către Ion Andrieşescu şi Vladimir Dumitrescu, reprezentând o primă afirmare a şcolii de arheologie din România, ale cărei baze sunt legate de activitatea lui Vasile Pârvan. Materialul arheologic descoperit aici face din Sultana-Malu Roşu un sit deosebit în cadrul epocii eneolitice.  La Sultana au fost cercetate cel puţin unsprezece locuinţe de suprafaţă, de dimensiuni relativ mici, rar depăşind 4 m lungime şi 3 m lăţime (una singură avea 7 x 4 m), orientate nord-sud. Unele aveau podele din lut amenajate pe un pat din bârne, iar vetrele, nelipsite din case, erau plasate de obicei în colţul de nord-vest. Pereţii aveau stâlpi de lemn cu împletitură de crengi pomostite cu lut, iar acoperişul era probabil din stuf. Aşezarea a avut şi un şanţ de apărare, adânc de circa 6 m, care era dublat spre interior de un val de pământ cu o înălţime de aproximativ un metru şi o lăţime de trei-patru metri lăţime. Acestea sunt doar câteva dintre numeroasele descoperiri remarcabile identificate la Sultana-Malu Roşu. Cercetările arheologice din acest sit au fost reluate din iniţiativa Muzeul Dunării de Jos Călăraşi în anul 2001, pe fondul degradării permanente a aşezării de tip tell Sultana-Malu Roşu. Această cercetare a fost concepută sub forma unui proiect intitulat „Dinamica locuirilor neo-eneolitice pe Valea Mostiştei”, pe lângă cercetarea sitului de la Sultana-Malu Roşu vizându-se şi cercetarea întregii văii a Mostiştei, între localităţile Mânăstirea şi Tămădău. Muzeul Dunării de Jos Călăraşi a finanţat cercetările efectuate în cele 5 campanii arheologice, desfăşurate până în prezent (2001, 2002, 2003, 2004, 2005).

Specialiştii Muzeului Dunării de Jos din Călăraşi spun că aici trebuie amintit în primul rând tezaurul din obiecte de aur, format din trei figurine antropomorfe, saltaleoni şi un lănţişor format din şapte verigi în greutate totală de 36,170 gr. Dintre piesele ceramice, „Vasul cu Îndrăgostiţi” de la Sultana, este fără îndoială una dintre capodoperele artei preistorice, cu nimic mai prejos de celebrul „Gânditor” de la Cernavodă. Pe fundul unei străchini decorată cu romburi albe şi roşii în reţea, este modelat un cuplu şezând pe un fel de băncuţă. Bărbatul ţine pe după umeri femeia care are braţele aşezate pe pântec. Simbolistica acestei piese ne trimite spre o adevărată temă mitică a societăţii gumelniţene care dă numele vasului respectiv: „Vasul cu Îndrăgostiţi”. „Evident, că mai există şi alte piese deosebite”, precizează Marian Neagu, arheolog, managerul Muzeului Dunării de Jos din Călăraşi. „Este vorba despre două vase antropomorfe modelate în forma corpului uman, splendid decorate cu motive geometrice pictate cu alb şi roşu. Un vas zoomorf, pictat cu alb şi roşu are modelat un realist cap de pasăre”. O altă piesă din cele expuse atrage atenţia prin decoraţiunea sa ciudată. Este vorba despre un vas deosebit de frumos, numit „Vasul cu lalele”, vechi de 6.000 de ani. Ce constatăm straniu la acest obiect? După cum știm, la vremea respectivă, nu existau lalele în Europa! Aceste flori au fost aduse în Anatolia de turci, din Extremul Orient, în Epoca Medievală, iar apoi, de aici, floarea a ajuns în occident abia în secolul al XVI-lea. Mai precis, în anul 1593, când Charles de l’Ecluse (Carolus Clusius), unul dintre cei mai reputaţi horticultori din Europa, „a procurat” bulbii de lalele din Turcia, prin intermediul lui Ogir Ghiselin de Busbecq, ambasador al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană la curtea sultanului Soliman Magnificul. Abia de la această dată încoace vorbește istoria despre răspândirea lalelelor în Europa.

De unde ştiau strămoşii noştri de lalele, cu peste 5.500 de ani înainte ca ele să apară pe bătrânul continent? Cum de le-au desenat, dacă nu le-au văzut niciodată? Rămâne un mister în continuare, o întrebarea care nu a primit încă un răspuns ştiinţific. Numai existența și cultivarea lalelelor în acea epocă, urmată de o bulversare climatologică ce a schimbat fauna și flora acestor meleguri, poate justifica o asemenea reprezentare plastică. O altă ciudăţenie descoperită în situl respectiv vine din zona geneticii. Aşa cum arată specialiştii care au întocmit expoziţia, studiile genetice asupra oaselor din cimitirul neolitic al localităţi au scos la iveală faptul că preistoricii aveau aceleaşi gene ca actualii localnici. Adică românii, spre deosebire de alţi europeni, nu s-au mişcat de pe teritoriul lor de cel puţin 6.000 de ani, iar călărăşeanul inițial este călărăşean încă din Epoca pietrei. „Analizele efectuate pe ADN-ul mitocondrial au relevat faptul că populaţiile Boian şi Gumelniţa sunt foarte apropiate genetic de populaţia contemporană din România, prin comparaţie cu alte populaţii din Europa sau Asia” (Boian este o cultură care a precedat Gumelniţa). Cu alte cuvinte, mişcările de populaţii despre care s-a spus că ar fi devastat teritoriul actualei Românii şi ar fi modificat structura etnică, inclusiv prin romanizarea Daciei, nu au susţinere biologică. Aceasta este încă o dovadă în plus că aici se afla ARIA arienilor, acel nucleu primordial al Geților de Aur (în jurul Mării Getice), ce au recolonizat planeta și au recivilizat-o după un cataclism de proporții planetare (Marele Potop). Ideea testării paleogenetice a poporului român nu este una nouă. A mai existat un studiu pe acestă temă, iar rezultatele au fost identice cu cele prezentate acum la Muzeul Naţional de Istorie. În toamna anului 2001, la Facultatea de Biologie din Bucureşti s-a pus problema realizării unui studiu de paleogenetică menit să determine originea poporului român. Un astfel de demers presupunea compararea informaţiei genetice obţinute din rămăşiţele osoase aparţinând populaţiilor vechi de pe teritoriul României cu informaţiile conţinute în ADN-ul populaţiei actuale. În proiect s-au implicat imediat antropologii, care au oferit cea mai mare parte a materialului osos studiat. În total, cercetătorii a avut la dispoziţie material osos din peste 20 de situri din România (bazinul carpato-danubiano-pontic), de la un număr de 50 de indivizi aparţinând populaţiilor vechi. Apoi, studiul a fost sprijinit de oameni de ştiinţă din alte ţări, care au furnizat informaţii genetice despre populaţiilor actuale de pe teritoriul Europei. În ceea ce priveşte probele de sânge de la populaţia actuală a României, acestea au fost obţinute de la Institutul Marius Nasta şi Clinica de Ftiziologie Bucureşti. Finanţările au fost susţinute din bugetul directorial al Institutului de Biologie Umană şi Antropologie al Universităţii din Hamburg, din Germania, şi prin Programul Sokrates-Erasmus al Uniunii Europene. Concluziile studiului s-au dovedit bulversante pentru cercetători: între actuala populaţie a României şi populaţiile care au trăit pe teritoriul acestei ţări acum 2.500-5.000 de ani există o clară înrudire genetică, fapt care susţine o continuitate incontestabilă a poporului român pe aceste meleaguri. Actuala populaţie a României se înrudeşte genetic în special cu populaţiile Greciei şi ale Bulgariei, care s-au dezvoltat într-un spaţiu locuit cândva de traci, cu care s-au şi amestecat, şi doar într-o foarte mică măsură cu populaţia italiană. S-a mai dovedit că o parte dintre italieni, în special cei din nord, sunt, la rândul lor, înrudiţi genetic cu populaţiile vechi care au trăit în Arcul Carpatic acum 2.500-5.000 de ani. De aici apare și concluzia halucinantă că nu noi suntem urmaşii Romei, ci o parte dintre italieni sunt urmaşi ai tracilor (Geții de Aur). Paleogenetica va putea rescrie de acum înainte istoria României și a Europei.

În a doua jumătate a mileniului al V-lea î.Hr., în partea de miazăzi a României, a evoluat Civilizaţia Gumelniţa, denumită astfel de arheologi după primele descoperiri aparţinând acestei culturi, la punctul Măgura Gumelniţa, aflat la 4 km nord-est de municipiul Olteniţa. Această civilizaţie a fost cea mai avansată din Europa la acea vreme, cu un stadiu de dezvoltare socială şi economică similar civilizaţiilor contemporane din Egipt şi Mesopotamia, considerate în prezent leagăne ale civilizaţiei omenirii. Aria Gumelniţa cuprindea toată Muntenia, sudul Moldovei, Dobrogea, estul Bulgariei şi ajungea până la Marea Egee. Ceramica de aici, variat decorată, are ornamente incizate, reliefate sau pictate, mai ales cu grafit. Motivele decorative predominante sunt cele geometrico-spiralice. Oamenii de atunci prelucrau aurul şi arama, din care făceau în special podoabe. Unele realizări plastice ale acestei civilizaţii sunt adevărate opere de artă. Pe atunci frumosul era folosit ca terapie. Una este să ai vase de uz casnic frumos modelate și colorate (pictate) și alta să ai doar parte de cenușiu. Într-un fel, cei de atunci erau mai inteligenți ca noi, cei care astăzi bem din pahare anoste de plastic. Ei se „întâlneau” zilnic cu frumosul. Ei își creau o lume frumoasă și armonioasă, plăcută (de aici și denumirea de „Placia”, sau „Țara care ne place” (a plascilor, pelasgilor).

Caracterul ultimelor săpături din acest sit arheologic a fost unul de salvare, datorită stării precare de conservare a așezării eneolitice. Cercetările care s-au efectuat au fost făcute după cele mai înalte standarde arheologice existente. Astfel, avându-se în vedere experiența acumulată pe alte șantiere arheologice din România (ex: cercetările din cadrul programului româno – britanic Southern Romanian Archaeological Project), în campaniile din 2001 – 2002 s-a realizat o secțiune magistrală în vederea verificării stratigrafiei tell-ului eneolitic, precum și prelevarea unor probe pentru analize micromorfologice, sedimentologice și palinologice. Încă de la început situl arheologic aflat în studiu a beneficiat de o ridicare topografică, necesară desfășurării cercetărilor în bune condiții. Menționez de asemenea că, în cadrul campaniei din 2002 șantierul arheologic Sultana – Malul Roșu a beneficiat de prezența unor specialiști de la Universitatea Bayreuth, din Germania, în scopul prelevării unor probe de cărbune, pentru realizarea unor datării cu Carbon 14. În campania din 2005 au fost prelevate probe pentru datare arheomagnetică din pereții 646x404 (3)Locuinței L2. În ultimele trei campanii arheologice, proiectul a vizat în principal continuarea cercetărilor în vederea salvării vestigiilor eneolitice din cadrul tell-ului Sultana – Malul Roșu. Totodată s-au realizat o serie de prospecțiuni geofizice pe terasa de vis-a-vis, de către specialiștii Universității „1 Decembrie 1918” din Alba – Iulia, în vederea identificării necropolei așezării și a altor locuiri secundare din perimetrul tell-ului eneolitic. Rezultatele acestor prospecțiuni au fost unele deosebite. De asemenea, s-au realizat și o serie de cercetări în sistem „field-walking”, pe terasa amintită și pe malurile lacului Mostiștea. Astfel s-a descoperit un bordei neolitic (cultura Boian, faza Vidra) în punctul „Valea spre Enescu” (cca. 350 m. spre sud-vest de tell) și s-a identificat așezarea Boian, faza Giulești, descoperită în anii ’50 de Niță Angelescu, în punctul „Bornele regale”, punct situat la cca. 250 m. sud-est de tell. În campaniile 2003 – 2005 au fost cercetate trei locuințe de suprafață. Dintre acestea se remarcă locuința incendiată L2. Aceasta reprezintă un complex excepțional din punct de vedere arheologic, atât prin cantitatea de materiale arheologice descoperită, cât și prin elementele de arhitectură surprinse aici (pereți în elevație, structuri adiacente gen polițe, găuri de par, alte elemente de construcție bine conservate). Dintre materialele arheologice descoperite amintim doar cele peste 120 de vase întregi sau reîntregibile, 150 de unelte litice, 50 de greutăți de plasă, 20 de unelte os/corn, unelte de aramă, piese de podoabă (pandantive, mărgele) și un pandantiv de aur. La toate acestea se mai adaugă o „măsuță” de piatră pe un soclu de lut ars, conservată „în situ” și adusă la Muzeul Dunării de Jos din Călărași, pentru a fi cercetată și expusă. De asemenea amintim cantitatea mare de semințe carbonizate descoperite (unele dintre ele aflate depozitate în vase) completează registrul descoperirilor de la Sultana – Malu Roșu.

Iată cum Împăratul Traian, obișnuit cu victoriile, a pierdut de această dată testul genetic. Conform studiilor oamenilor de ştiinţă, faptul că acesta a cucerit Dacia nu a dus, automat, şi la amestecarea celor două popoare. Locuitorii de la Sultana – Malu Roșu au fost și au rămas peste veacuri tot Get – be – Get.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*