Și totuși, Încotro?

Sufletul romanesc are forma şi apucăturile unei ciudate dihanii a apelor. Smerit şi tăcut, se lasă dus de curgerea vieții cu o împăcare atât de adâncă cu sensul ei, încât trece într-un registru păgân.

Are înțelepciunea de a refuza plasa filozofiei cu întrebările ei morale, etice sau epistemologice şi totodată slăbiciunea – sau forța – de a împinge răbdarea şi nădejdea dincolo de el însuși.

Orizontul său intim în care se regăsește este orizontul unduitor al apelor, ritmic şi indefinit, alcătuit din deal si vale – orizontul plaiului. Trăiește acum, la început de sfârșit, drama alienării, drama culturilor minore, drama imposibilităţii de a lăsa urme în istorie – ce poți construi oare din apă? – şi îşi aduce scuza şi acuza marginalității, a lipsei de voința şi a echivocului (de la Dimitrie Cantemir și până la Lucian Boia).

Să nu-l lepădam înlocuindu-l cu sufletul atât de teluric şi de neliniștit al europenilor, fiindcă doar el ne poate salva.

Ne vom pierde – dacă îl vom pierde! – rădăcina plină de sevă prin care trec în faptele şi în gândurile noastre pornirile şi trăirile unor veacuri de românism, de înțelegere cu natura, de dor născut în lumea păstorilor – acolo unde singurătatea şi despărțirea sunt experiențele cele mari. Să rămânem acvatici!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*