Ne-am obișnuit să legăm rezonanțele muzicii clasice, marile succese interpretative de marile scene lirice ale lumii, iar receptarea muzicii simfonice, un privilegiu al unui public avizat, o legăm de numele unor orașe celebre: Viena, Berlin, Milano, Londra, Los Angeles, Praga etc. Către gloria lor țintesc mai toți interpreții acestui gen de muzică. Și asta fiindcă acolo există mereu săli pline de receptivitate, iar în orașele mici, lipsite pe nedrept de săli adecvate pentru spectacolul de operă, pentru orchestre simfonice de mare anvergură, publicul dornic de armonii clasice își satisface această trebuință intelectuală, în particular, cu ceea ce le oferă posturile de radio sau de televiziune consacrate.
Nu întâmplător acestei muzici i se mai spune și muzică cultă, ba chiar savantă (ea presupune o înaltă și cultivată receptare și nu se limitează doar la muzica eclesiastică), muzică clasică (fiindcă cuprinde nume de compozitori și lucrări adaptate unor canoane riguroase), muzică simfonică etc. Marile orașe ale lumii s-au îngrijit încă din vremurile lor de glorie medievală să-și construiască edificii adecvate acestui gen de muzică, și astăzi reprezentative pentru un stil (barocul, de pildă) sau pentru monarhiile melomane (regele Ludwig al II-lea, protectorul lui R. Wagner) etc. Lipsiți de o asemenea predestinare, roșiorenii, ca mulți alți români din mediul citadin, au avut de puține opri prilejuri de înaltă reverberație artistică în compania muzicii culte. Ei ar avea o clădire construită cu peste treizeci de ani în urmă ca locaș de cultură pentru tineret, însă acest edificiu a căpătat o altă destinație după 1989 și acum este amenințat de ruină. Acolo ar fi fost o sală de spectacole contruită după toate rigorile, capabilă să găzduiască chiar și mari orchestre simfonice. Și totuși, în lipsa asta, dar și a altora, cu ocazia zilelor municipiului (20-21 mai), anul acesta, iubitorii de muzică cultă de aici au avut un astfel de prilej prin strădania unui distins profesor de muzică din localitate, un violonist de excepție, Marius Manea.
Cu susținerea Consiliului Local, acesta a putut aduce într-un concert aniversar (630 de ani de la prima atestare documentară a orașului) trei intreprete cunoscute publicului iubitor de muzică clasică: soprana Marta Sandu ‒ de la Opera Română din București, flautista Cristina Dumitrescu ‒ de la Filarmonica din Pitești, pianista Daniela Colceriu ‒ de la Liceul de Arte Dinu Lipatti din București și, nu în ultimul rând, mentorul spectacolului, violonistul Marius Manea. Întâlnirea cu muzica clasică, sub auspiciile Euterpei, a prilejuit publicului meloman de aici (entuziast, educat și sensibil) piese din compozitori clasici, prelucrări din folclor, piese de virtuozitate îndelung aplaudate. Ceea ce a surprins, alături de soliștii producători de emoții estetice superioare, în acest concert a fost publicul. Cu sala plină, după ce ușile s-au închis, celor peste 150 de norocoși, li s-ar mai fi adăugat poate alți vreo 50, sosiți după începerea spectacolului, dar care nu au părăsit incinta decât la încheierea concertului bucurându-se măcar să-i poată aplauda pe soliști la ieșirea din sală. Au fost însă acolo și mulți tineri. Ei s-au arătat avizați și pentru acest gen de muzică, au ascultat cu emoție vibrațiile în sopran ale vocii solistei de la Opera Română, au ascultat flasutul fermecat de măiestria lirică a instrumentistei de la Filarmonica piteșteană, au știut cînd să aplaude prestația pianului, și-au închis telefoanele, au oferit flori. Mă întrebam în acele clipe de superioară evadare din cotidianul provincial monoton ce-ar însemna măcar la nivel județean un cvartet cu activitate permanentă, dacă nu putem aspira la o filarmonică. Și totuși, în Teleorman un cvartet se pare că a existat, dar nefiind subvenționat, neoferindu-i-se șansa participării la festivaluri și concerte, s-a risipit; nevoia de muzică cultă însă a rămas, chiar dacă ea respiră doar în prilejuri sporadice.
Lasă un răspuns