Noi poezii româno-italiene de Luca Cipolla

Plopul

Nu ca steag

care flutură balconului

nici de cânt orfic nu este vorba,

stea

anemică te dezvălui

și lumină reflectată

plopului..

lâncezesc amintirile

unei minți

cu urzeala lată

ce chiar o mângâiere cerșește

momentului

de sub

briza lui.

Il pioppo
Non come bandiera
che sventola al poggiolo
né di canto orfico si tratta,
stella
anemica ti sveli
e riflessa luce
al pioppo..
languono i ricordi
d’una mente
a trama larga
che giusto una carezza mendica
all’istante
sotteso
nella sua brezza.

Hagar

Îţi dai seama că mireasma ei

este din pini antici

de pe aleea

gării;

dimineaţa

absorbeam amalgamul

realului

în visul

împodobit cu bile,

picioarele i se deschideau deja

la amintirea

unei alte vieți

când îmi vorbea.

Agar
Ti rendi conto che il sapore suo
è di antichi pini
lungo il viale
della stazione;
la mattina
assorbivo l’amalgama del
reale
nel sogno
di biglie tempestato,
le sue gambe già s’aprivano
al ricordo
d’un’altra vita
quando mi parlava.

Grădina

Ca să te iubesc aici trebuie să te ating, dar

în grădina n-am decât să te simt;

ca să miros o floare trebuie să mă îndoi, acolo

în gardul petalelor ei voi putea să mă îmbrac;  

și ca să joc cu peștii nu știu să înot, dar

nu va fi mai ușor să mă schimb în ei?

Ca să disting greșeala mă bazez pe o oglindă

însă dincolo de râu va fi de ajuns să mă uit

la mine și la tine  

precum și la alți și alte..

Vom înțelege atunci jocurile noastre

unde soarele aici se ascunde deseori după nori de fosfor.

Nici un costum de scenă

în materia

totului sesizabil și indistinct,

Dragoste

să ne desfacă ca versuri

într-un cânt.

Il giardino
Per amarti qui ti devo toccare, ma
nel giardino mi basterà sentirti;
per annusare un fiore mi devo chinare, lì
nel recinto dei suoi petali potrò vestirmi;
e per giocar coi pesci non so nuotare, ma
non sarà più agevole mutarmi in essi?
Per discerner l’errore m’affido ad uno specchio
eppure oltre il fiume basterà guardare
me e te
come altri ed altre..
Capiremo allora i nostri giochi
ove il sole qui si cela sovente dietro nubi di fosforo.
Nessun costume di scena
nella materia
del tutto distinguibile e indistinto,
Amore  
ci dissolva come versi
in seno al canto.

Meridiane (lui Mihai Eminescu)

Șorecarul jeluitor

cuprinde cu aripi pătura destrămată

a desișului,

din nori

aruncă

o carte,

paginile smulse înainte de sfârşit;

a apei fiecare oglindă reflectează

ochii autorului,

plini de dor și turbați,

departe este casa aceea

și biroul din lemn

unde nu plouă niciodată.

Meridiani (a Mihai Eminescu)
La querula poiana
cinge d’ali la coltre smagliata
della macchia,
dalle nuvole
getta
un libro,
le pagine strappate prima della fine;
d’acqua ogni specchio riflette
gli occhi dell’autore,
melanconici e rabbiosi,
distante è quella casa
e lo scrittoio in legno
dove mai piove.

Libertinul

Adormi timp de o secundă

buzele supte

și cosița unei rechemări

sonore și palide,

unsoarea care curge din pământ

e balegă de vacă

și pielea ei usucă..

la trezire –

râsul zeflemitor al primilor ani –

soarta,

ceasul bate, o ambuscadă,

doar un pas de fado..

tu și colecția ta de

femei,

tren deja deraiat.

Il libertino
Addormentò per un secondo
le labbra smunte
e la treccia ad un sonoro e
pallido richiamo,
l’unto che dalla terra cola
è sterco di vacca
e la sua pelle secca..
al risveglio –
riso beffardo dei primi anni –
il fato,
l’ora scocca, un agguato,
solo passo di fado..
tu e la tua collezione di
donne,
treno già deragliato.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*