În istoriografia română s-a creat de-a lungul timpului o marotă privind epoca fanariotă. S-a generalizat ideea domniilor fanariote, prin prisma „partidei naţionale” reprezentate de vechii boeri pământeni, ca epocă de decădere şi criză. Realitatea istorică e mult mai complexă, cu o combustie internă inedită ce poate aduce mari surprize la o cercetare exhaustivă a perioadei domnilor proveniţi din cartierul Fanar al Constantinopolului şi plantaţi de Poarta Otomană pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti. Persepctiva istoriografică privind o înapoiere a Ţărilor Române sub domnia fanarioţilor luată grosso modo nu se mai susţine istoriografic. Domniile fanariote au fost diferite de la caz la caz, de la domn la domn şi au ţinut şi de geopolitica războaielor austro-ruse-turce ce au devastat teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti în secolul al XVIII-lea. Să susţinem acum perspectiva istoriografică negativă asupra întregii epoci fanariote ar însemna să minţim şi să nu spunem adevărul istoric. Nu toţi domnii fanarioţi au fost incompetenţi şi au avut doar interese de îmbogăţire pe seama acestor provincii autonome ale Imperiului Otoman. A cerceta domnii fanarioţi doar prin nemulţumirile liderului „partidei naţionale”, istoricul Ion Neculce prin cronica „O samă de cuvinte” faţă de numirea unor domnitori greci, subordonaţi direct Imperiului Otoman, ar fi nedrept şi incorect. Domniile fanariote nu au fost unitare, ci avem şi excepţii care confirmă regula.
Un domnitor excepţional care a introdus reforme moderne în timpul domniilor succesive în Ţara Românească a fost Constantin Mavrocordat. Originar dintr-o familie istorică din Fanar-ul constantinopolitan, Constantin Mavrocordat a fost fiul domnului Nicoale Mavrocordat, un înţelept şi un erudit excepţional, un iluminist racordat la valorile europene ale timpului său. Domniile sale au reprezentat o epocă de reforme şi modernizare fiscală şi administrativă a Ţărilor Române. S-a născut la 27 februarie 1711 la Constantinopol și a fost crescut în țară. Deşi de cultură greacă, Constantin Mavrocordat a încercat să-şi evidenţeieze o genealogie directă din Alexandru cel Bun, domnul Moldovei. Deşi numit de Poarta Otomană ca domn în difeite perioade ale Ţărilor Române, el s-a considerat un pământean preocupat de originea daco-romană a locuitorilor pe care îi păstorea. Avea legături directe cu istoricul sas Johann Filstich (1684 – 1743) de la care solicita informaţii despre trecutul moldo-vlahilor, originea lor dacică şi cucerirea romană. În Țara Românească domnul Constantin Mavrocordat a domnit de șase ori: septembrie 1730 – octombrie 1730; 24 octombrie 1731 – 16 aprilie 1733; 27 noiembrie 1735 – septembrie 1741; iulie 1744 – aprilie 1748; c. 20 februarie 1756 – 7 septembrie 1758 și 11 iunie 1761 – martie 1763 și în Moldova de patru ori: 16 aprilie 1733 – 26 noiembrie 1735; septembrie 1741 – 29 iunie 1743; aprilie 1748 – 31 august 1749 și 29 iunie 1769 – 23 noiembrie 1769. Constanti Mavrocordat era un adept al iluminismului înainte să domnească împăratul Iosif al II-lea la Viena. Şi-a amenajat o imensă bibliotecă la curtea domnească unde de numeroase ori se retrăgea zile întregi ca să citească şi să aibă lungi discuţii filosofice cu boierii înţelepţi. Domnul fanariot şi-a apropiat pe istoricii greci Constantin Daponte din insula Skopelos, care a scris „Efemeridele dace”, un jurnal de campanie al războiului ruso-austro – turc din anii 1735- 1739, precum şi pe Petru Depasta din Moreea, care este autorul cronicii „Constantin vodă sau scrisoarea faptelor vrednice de pomenire întîmplate în dacia sub Constantin Mavrocordat”. Din studierea acestor cronici reiese atât interesul autorilor, dar şi al domnitorului de a evidenţia originea străveche comună, dacică şi romană a locuitorilor Moldovei şi Ţării Româneşti, şi intrinsec unitatea lor de limbă şi credinţă. Ideea originii comune şi de neam, limbă şi credinţă nu a fost o invenţie, o construcţie modernă de românizare a secolului XIX, cum crede Lucian Boia, ci era percepută firească încă din cronicile secolului XVI şi mai ales al XVII-lea. Sigur formula aleasă de turci pentru a impune domnitori greci din Fanar în Ţările Române, un fel de guvernatori cu familii „prizoniere” la Istanbul pentru a îi putea controla, poate crea impresia unei privări mai mari a autonomiei Bucureştiului şi Iaşului faţă de Poartă. Domnii greci nu aveau voie să întreţină o armată şi să ducă o politică externă proprie. Contextul istoric geopolitic al epocii contrazice mitul domnilor fanarioţi doar ca guvernatori ai Porţii. Grecizarea elitelor boiereşti începuse cu un secol înainte de Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir. La sfîrşitul secolului XVII-lea avem un interludiu fanariot avant la letrre prin domniile lui Duca Vodă sau Antonie Ruset. Adevărul că în două secole am asistat la o înrudire între marile case boiereşti moldo-vlahe şi cele greceşti din Fanar. La un moment dat familiile Cantacuzino, Ghica, Sturza, Moruzi, Calimachi sau Mavrocordat se îngemănau într-un lanţ de rudenii greco-autohtone. Indigenizarea fanarioţilor s-a făcut foarte repede încă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea.
Noi avem o percepţie greşită că aceşti domni îmbrăcaţi în giubea şi işlic nu ar fi reuşit să implementeze reforme administrative, financiare şi sociale moderne de factură iluministă. S-a creat prin istoriografia post-paşoptistă ideea că odată cu europenizarea modei în Principate, cu fracul şi „ţilindru” s-au introdus şi reforme moderne provenite din Occident. Nimic mai fals. Constantin Mavrocordat este unul dintre cei mai mari domni care au introdus reforme moderne în Ţările Române, influenţat de spiritul timpului „zeitgest”, înainte ca acestea să fie implementate în Franţa, Spania, ţările germanice sau Imperiul Habsburgic. Din punct de vedere al reformelor şi modernităţii teritoriile Ungariei, Poloniei, Cehiei sau Imperiului ţarist, micuţele provincii autonome Moldova şi Ţara Românească erau în pole position. Domnii fanarioţi s-au simţit datori să se românizeze foarte repede şi să introducă refome administrative pentru o guvernare eficientă care să poată exploata raţional populaţia în vederea plăţii dărilor către Poarta Otomană. Stabilitatea contribuabililor era esenţa politicii fanariote şi cheia succesului pentru plata tributului către Poarta Otomană. Consolidarea capacităţii demofiscale a contribuabililor pentru plata obligaţiilor către Poartă era paradigma guvernării fanariote. Paradoxal, la începutul domniilor fanariote Poarta Otomană a redus fiscalizare, ba a minimalizat sau chiar iertat Ţările Române de datorii, pentru ca noii domnitori greci să fie priviţi cu simpatie de boieri şi ţărani. Reformele fiscale au adus un set de valori economice şi o raţionalizare a producţiei agricole în beneficiul Porţii, dar şi a clasei conducătoare. Fiscalizarea excesivă aşa cum s-a dovedit de-a lungul secolelor, dar şi în timpul unor fanarioţi corupţi a dus la „spargerea” satelor şi fuga ţăranilor, deci a contribuabililor peste hotare, fapt ce scădea dramatic resursele demografice de impozitare. În acest context istoric complicat reformele lui Constantin Mavrocordat sunt fundamentale pentru modernizarea Ţărilor Române. Pe 7 februarie Constantin Mavrocordat emite Hrisovul din 7 februarie 1741 prin care elimină impozitele grele pentru ţărani: văcăritul şi pogonăritul. Introduce un impozit anual de 10 lei plătit în „sferturi” şi introduce un zapis modern privind „domiciliu fiscal” al contribuabililor. Mai mult, ispravnicii, pîrălabii, zlotaşii sau zapcii sunt salarizaţi de stat, pentru ca să nu mai facă abuzuri când strângeau dările sau aplicau legea. Constantin Mavrocordat devine un demofil ce e mai mult aplecat spre jalbele ţăranilor şi cei săraci decât spre doleanţele boierimii, care nu mai însemna mare lucru atunci, deoarece nu plăteau impozit şi deci nu contribuiau la efortul comun pentru plata tributului către Poartă. Boerii îşi pierduseră cu suveranitatea Ţărilor Române şi rolul militar de apărare a ţării, aşa că erau o povară fiscală. Nicolae Mavrocordat desfiinţează cisla clasică, adică plata în comun şi obligarea contribuabilului la solidaritatea cu obştea privind plata impozitelor. În noua cislă, obştea nu mai era obligată să plătească în locul celor care se sustrăgeau de la plata impozitelor. Evazionistul era singur vinovat, nu mai răspundea obştea pentru el. Slujbaşii care au făcut abuzuri erau obligaţi să dea banii înapoi ţăranilor până la ultimul galben. Demofilia lui Cosntantin Mavrocordat era în spiritul epocii. Iluminismul pătrunsese în Ţările Române şi prin masonerie.
În 1735, la un an de la aprinderea luminilor primei loji masonice autohtone de către secretarul său, Anton Maria del Chiaro, fondează la Iași, Loja Moldova. S-a studiat puţin şi înfiinţarea unei „armate naţionale” de către Constantin Mavrocordat, deşi lucru interzis de către turci, formată din boieri şi dregători de curte, care a avut un rol important în alungarea lazilor otomani din raialele turceşti puşi pe furturi, sechestrări şi violuri. Istanbulul i-a dat dreptate lui Constantin Mavrocordat în acţiunea de a curăţa ţara de aceşti supuşi turci ce creau instabilitate gravă şi periodică la graniţe. Dar cea mai modernă reformă a epocii, care este aplicată în Ţara Românească mai ales, prin hrisov, iar în Moldova prin reglementări periodice, este măsura desfiinţarea şerbiei sau rumâniei. Erodarea puterii senoriale l-a obligat pe domnitorul fanariot să desfiinţeze obligativitatea clăcii. Iobăgia era o formă depăşită de realitatea socială a Ţărilor Române. Ţăranii se sustrăgeau de la munca obligatorie de clacă fugiind pe moşiile mănăstirilor sau la alţi boieri mai îngăduitori sţi peste hotare în Turcia sud-dunăreană, nu în Transilvania absolutismului habsburgic. Numeroşii ţărani iobagi fugeau în Bulgaria turcească. Constantin Mavrocordat în urma unui „sfat de obşte” emite pe 1 martie 1746 celebru zapis prin care „rumânii să se întoarcă la pământul patriei lor să se aşeze unde li va fi voia şi de rumânie să fie slobozi şi iertaţi”. Era un mod indirect de a îi elibera pe iobagi de clacă. E interesant şi de reţinut cum în Ţările Române numele etnic de rumân devenise sinonim cu şerb sau iobag. Suprastructura boierească era de origine alogenă, românii devenind exploataţii şerbi adică „rumâni”. Măsura lui Constantin Mavrocordat din Ţara Românească s-a făcut cu 30 de ani înainte de desfiinţarea iobăgiei din Transilvania de către Iosif al II-lea la 1785, prin patenta imperială în urma răscoalei lui Horea. Cu toate acestea, în realitate, iobăgia în Ardeal a fost desfiinţată definitiv abia în urma hotărârii dietei maghiare de la Budapesta din 15 martie 1848. Greutăţile iobăgiei austriece ducea la fuga a zeci de comune ardelene peste Carpaţi, unde era mai mare libertatea socicală, devenind sate de „ungureni”. Din punctul de vedere al modernizării instituţionale şi sociale Ţara Românească era înaintea Austriei sau Ungariei habsburgice. Deşi la origine grec Constantin Mavrocordat refuza să răspundă la scrisorile boierilor care erau scrise în elină, răspunzându-le doar în limba română: „să nu mai scrii greceşte, ce româneşte să ne scrii”. Demofilia lui Constantin Mavrocordat era percepută negativ de boierii ţării. Aceştia se plângeau Porţii că domnul „nu făcea nicio deosebire între boieri şi mojici”. Armaşul Hera partizan al rivalului Mihai Racoviţă se plîngea că pe timpul domniei lui Constantin Mavrocordat „nu putea da o palmă unui mojic”. Grigore Ghica se plângea că domnul nu respecta pe boieri potrivit stării şi rangului lor, ci dacă se plângeau, „îndată se uita la ei cu privire sălbatică şi cu mânie şi îi mustra, iar ei toţi, punând capul în pământ, tac şi suspină”. Constantin Mavrocordat a făcut reforme în Justiţie, numind ispravnici cu studii şi plătiţi să judece. Ideea de judecător modern a apărut în vremea fanarioţilor la noi. Toate aceste reforme moderne care au cuprins întreg aparatul de stat şi societate ne evidenţiază o epocă a fanarioţilor conectată la curentele iluministe europene. Modernizarea nu a fost apanajul paşoptiştilor, ci a avut înaintaşi vrednici încă din secolul XVIII. Să nu uităm şi faptul că domnii fanarioţi se considerau într-un „Bizanţ după Bizanţ” vorba lui Nicolae Iorga, ca urmaşi ai tradiţiilor religioase ortodoxe constantinopolitane,care şi-au găsit în Ţările Române un refugiu şi un teritoriu în care s-au împământenit.
Fanarioţii au ridicat biserici şi mănăstiri, iar Constantin Mavrocordat a întemeiat o bibliotecă (cea mai mare din Europa conform unor surse) şi o şcoală pe lângă mănăstriea Văcăreşti din Bucureşti. Ca specialiști în istoriografie să nu mai confundăm moda occidentală, forma îmbrăcămintei europene, cu modernitatea și reforma. În giubea sau ișlic, unii domni fanarioți au fost mai reformatori și mai moderni decât mulți regi și împărați occidentali care au păstrat iobăgia până la 1848, iar în Rusia până la începutul anilor 1860.
Lasă un răspuns