Părintele Arsenie Boca – „Sfântul Ardealului” – „Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe pământ”

În pelerinajul nostru literar pe urmele unor mari oameni ai acestei ţări am pornit după semnele spirituale pe care ni le-a lăsat „Sfântul Ardealului”, Sfântul Părinte Arsenie Boca. Totul a început cu un drum al meu la Sâmbăta de Sus, acolo unde el a acceptat a intra în obştea Mănăstirii Brâncoveanu în anul 1939, iar în 1940 a fost tuns în monahism, primind şi numele de Arsenie. Aerul tare şi vederea cetăţii montane ce străjuieşte complexul monahal de aici te face să îţi crească aripi de dor, aripi de spirit. Tot aici, în 10 aprilie 1942, Arsenie Boca va fi hirotonisit preot şi numit stareţ al Mânăstirii Brâncoveanu pe care o şi renovează în totalitate, schimbând total înfăţişarea locurilor. Deja din 1940 el declanşează la Mănăstirea de Sâmbăta de Sus ceea ce s-a numit „mişcarea de reînviere duhovnicească de la Sâmbăta”, despre care Nichifor Crainic spunea: „Ce vreme înălţătoare când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir Constantin Brâncoveanu!”.

Arsenie Boca devine renumit ca mare duhovnic, iar părintele Cleopa va încerca să ia legătura cu el prin scrisori interceptate şi confiscate de securitate. În iarna anului 1944 profesorul Nichifor Crainic verifică la Sâmbăta de Sus traducerea stareţului Arsenie Boca şi a lui Serafim Popescu din Filocalie. Ultimul care traduce aceste scrieri sfinte este Marcu Ascetul (v. Telegraful român, 15 ian. 1991). La publicarea în comunism a primelor patru volume din Filocalie numele lui Arsenie Boca nu mai este menţionat. Fiind prigonit de securitate, nu este amintit nici în „Istoria Bisericii Ortodoxe Române” de pr. dr. Mircea Păcurariu (Ed.Ştiinţa, Chişinău, 1993). Întorcându-ne pe firul evenimentelor, în anul 1943, la izvorul văii Sâmbăta, lângă un povârniş aproape vertical, Părinte Arsenie Boca va terasa stânca şi în interiorul masivului va scobi o deschizătură în intenţia de a realiza o chilie în inima muntelui. Nu îşi termină acest proiect pentru că intră în atenţia securităţii şi este anchetat la Râmnicu Vâlcea (1945), apoi la Braşov (1945) şi Făgăraş (1948). Din anul 1948 va fi ieromonah la Mănăstirea Prislop. În 1949 este hirotesit protosinghel. În anul 1950 Mănăstirea Prislop devine mănăstire de maici, dar Părintele Ardealului rămâne aici. În noaptea de 15 spre 16 ianuarie 1951 este ridicat de către autorităţi pentru anchetă şi este dus la Canal, unde va face muncă silnică până în 17 martie 1952, când se întoarce la Prislop.

În 1955 este anchetat la Timişoara şi urmează șase luni de detenţie. Prin acceptul Episcopiei Aradului este îndepărtat din mănăstire. Din anul 1959 îşi începe pribegia prin Bucureşti, revenind la prima sa pasiune şi dragoste: pictura. Părintele Arsenie Boca (pe numele adevărat Zian Boca) s-a născut în data de 29 septembrie 1910 în localitatea Vaţa de Sus, jud. Hunedoara. A urmat Şcoala Primară şi Liceul Naţional Ortodox Avram Iancu – pe care l-a terminat ca şef de promoţie – în orăşelul Brad din acelaşi judeţ, orăşel unde există singurul nostru Muzeu al Aurului. Colecţia mineralogică din Brad este unică în Europa. Aceasta a fost fondată în urmă cu mai bine de 100 de ani, timp în care exponatele au ajuns la peste 2000 de expoziții din foarte multe ţări de pe toate continentele. Remarcabile sunt exponatele cu aur nativ, originare din Munţii Metaliferi. De pe atunci Zian Boca se remarcă cu o anumită înclinaţie spre singurătate şi spre probleme de religie. La intrarea în cursul superior de liceu a rămas orfan de tată. Terminând liceul şi luând bacalaureatul la prima prezentare şi în 1929 s-a înscris la Academia Teologică din Sibiu pe care o absolvă în 1933. Apoi primeşte o bursă din partea Mitropolitului Ardealului Nicolae Bălan pentru a urma cursurile Institutului de Arte Frumoase din Bucureşti. În paralel, audiază cursuri la Facultatea de medicină ţinute de profesorul Francisc Rainer şi prelegerile de Mistică creştină ale profesorului Nichifor Crainic de la Facultatea de Teologie din Bucureşti.

Remarcându-i talentul artistic, profesorul Costin Petrescu i-a încredinţat pictarea scenei care îl reprezintă pe Mihai Viteazul de la Atheneul Român. Trimis de chiriarhul său, Nicolae Bălan, călătoreşte la Muntele Athos pentru a aduce manuscrisele româneşti şi greceşti ale Filocaliei. Aici are parte de o experienţă duhovnicească formatoare pentru viaţa de călugăr pentru care optase încă din anii studenţiei de la Sibiu. Pe 29 septembrie 1935 este hirotonit diacon celibatar de către mitropolitul Nicolae Bălan. În anul 1939 petrece trei luni la Schitul Românesc Prodromu de la Muntele Athos, înainte de a fi închinoviat la Mănăstirea Sâmbăta de Sus din judeţul Braşov. Sfântul Ardealului avea să menţioneze în însemnările sale: „În timpul teologiei mi se lămurea frumuseţea chipului vieţuirii călugăreşti şi doream să mă instruiesc, pe cât puteam, mai temeinic, cu deosebire în latura mistică a vieţii. Cu prilejul acela aveam următoarele note caracteristice: deprindeam pe mama cât mai fără mine şi cât mai fără corespondenţă, ca oarecum să mă uite şi să nu-i vie greu când va afla că m-am călugărit. Apoi, de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumită disciplină austeră, care avea mai multe amănunte greu de crezut. Aşa de pildă mi-am propus ca toată vremea teologiei să nu fac nici o cunoştinţă cu fete. Ceea ce n-am reuşit, întrucât tocmai în anul acela 1929 Ministerul îngăduie şi fetelor să studieze teologia, şi m-am pomenit cu câteva colege. Dar cunoştinţe în oraş am izbutit să n-am. Asta am reuşit toată vremea teologiei, deşi făceam parte şi din „Reuniunea de muzică Gh. Dima” din Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, şi care era mixtă. Aveam problema voinţei în stăpânirea simţurilor. Mai mult chiar, mă preocupa, studiind mistica comparată a diferitelor religii superioare, ca să văd prin proprie experienţă, cât se întinde sfera voinţei în domeniul vieţii sufleteşti şi biologice. Mă interesa să văd dacă e adevărat ce afirmă cărţile asupra actelor reflexe, şi asupra instinctelor, că anume sunt independente de voinţă şi controlul conştiinţei. Experienţa mea personală însă mi-a dovedit că acţiunea voinţei şi a conştiinţei se poate întinde şi peste instincte şi actele reflexe după o oarecare variabilă. Mă ajutau la aceste adânciri şi studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Ecutta, trimis de Universitatea din Bucureşti, pentru studii orientalistice. Iar parte de studii le tipărea în Revista de filosofie din Bucureşti, şi-mi parveneau pe această cale. Toate acestea mă interesau să le aflu şi să le probez în vederea călugăriei. Mă abţineam de la „voia în oraş”, ci stam în curtea şcolii cu poarta deschisă. Cu colegii nu ieşeam în oraş decât dacă trebuia în interesul şcolii, a vreunui profesor, sau însoţiţi de profesori, cum era cazul cu reuniunea de muzică. N-am dansat şi n-am învăţat lucrul acesta. Îmi dase tata grija asta – şi mai cu deosebire când eram teolog nu-mi puteam închipui să fac aşa ceva. De viaţa altora în afara zidurilor teologiei am fost în cea mai perfectă indiferenţă şi necunoştinţă. Toate preocupările mele erau şi sunt până astăzi interioare, nu exterioare. Vorbirea mi-a fost urâtă de când mă ştiu. Chiar numele călugăresc l-am ales pentru că Avva Arsenie îşi alesese nevoinţa tăcerii, prin care s-a desăvârşit interior. Teza de licenţă în Academia Teologică rezuma strădaniile mele spre acea desăvârşire interioară a omului, şi purta titlul: „Încercări asupra vieţii duhovniceşti”. Terminam teologia prin 1933. În vacanţă mă ocupam cu pictura. Pictura mi-a lungit şcoala. Căci aflând Mitropolitul Nicolae Bălan că am talentul acesta, m-a trimis anul următor 1933/34 la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, care am terminat-o în cinci ani. Profesori principali aveam pe dl. Francisc Şirato, Costin Petrescu şi Fr. Reiner, ultimul de la Facultatea de medicină. La medicină de multe ori nu puteam merge din cauza frământărilor şi grevelor studenţeşti, care mă supărau pentru motivul că pierdeam vremea şi cunoştinţele de anatomie şi antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus în imposibilitatea să-şi ţină cursul. Abia aci m-am lovit de mişcările politice studenţeşti, care mi-au produs o impresie neplăcută. În mişcări studenţeşti n-am intrat nici de fapt, nici de drept, întrucât Academia de Arte Frumoase nu era considerată în cadrul Universităţii, ci ca o şcoală aparte. Deci pe noi de la Bellearte ne tratau ca fiind înafară de studenţii ce să se poată înscrie în centrul studenţesc Bucureşti. Am fost complet în afară de orice mişcare studenţească sau înscriere în vreo mişcare politică. Vremea în Bucureşti am petrecut-o nelipsind de la şcoală niciodată. Bolnav încă n-am fost, ca să lipsesc pe pricina asta. Lucram la atelier foarte mult. Primăvara mergeam de la 5 dimineaţa şi mă întorceam la internatul Radu Vodă unde locuiam, seara la cină. Trei ani am stat la internat, ca să fie o garanţie pentru mine că nu mă ocup cu nici o pierdere de vreme. Pe-acolo mai veneau şi studenţi legionari care ne chemau cu ei. Nu m-am dus niciodată. Şcoala mă absorbea total şi n-aveam vreme de pierdut. (Bătaia din copilărie pentru a nu pierde vremea mă urmărea ca un înger păzitor.) Studiam foarte mult. Timpul ce-mi mai rămânea liber acasă îl foloseam citind şi discutând teologie cu încă un coleg de-al meu care studia Conservatorul. Aşa s-a întâmplat că odată, plăcându-mi foarte mult scrierea mistică a sfântului Ioan Scărarul, am tradus-o în româneşte, în vreme de cinci luni. M-a ajutat foarte mult la încheierea convingerii mele de-a intra în călugărie. În vremea aceea, mişcarea legionară era în toi şi se discuta de ea în toate părţile. Eu ca un independent de politic, nu mi-am găsit înclinaţie către mişcare. Apoi s-a întâmplat că nici nu m-a mai chemat nimeni. Singura mea participare a fost asta: când se întorceau din Spania, morţi, Moţa şi Marin, am ieşit cu colegi întâmplători prin curte până la trotuarul străzii „Calea Griviţei”, pe care trecea convoiul de la Gara de Nord spre Calea Victoriei. Căci Academia noastră era pe Calea Griviţei. Deci am privit o parte din convoi şi pe cei doi morţi. Atâta tot. Colegi la şcoală am avut de toate soiurile şi neamurile. Aveam, la alţi profesori, pe unul Vulpescu; ăsta era comunist, purta cravată roşie, însă discuţii n-am avut împreună niciodată. Aveam coleg de clasă pe un evreu Iţhoc Steinberg – eram prieteni. Îi spuneam câteodată: Măi Steinberg, tu eşti evreu şi eu creştin, deci ar fi să fim unul împotriva altuia. Eu însă am să fiu mai bun ca tine şi tu n-ai să te poţi supăra pe mine, dacă în felul acesta te voi concura în viaţă. Mai pe urmă, când am citit Biblia, am văzut că ultima misiune mondială e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor. Am terminat Belleartele cu bine, am făcut anul de practică, ce însă a fost mai scurt; am plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan, în Sfântul Munte, ca să deprind călugăria de acolo. La plecare erau cele mai aspre cercetări ca nimeni din cei ce-au fost legionari vreodată să nu poată ieşi din ţară. Eu, neavând absolut nimic la activ, am obţinut paşaport de călătorie: în Europa „sans Russie”, de la Prefectura poliţiei din Sibiu. Iar întrucât eram diacon, am obţinut şi încuviinţările speciale de la cele trei Patriarhii: a României, a Constantinopolului şi a Atenei, precum şi a celor două guverne: român şi grec, precum că n-am nimic suspect la activ, ci simpla chemare către desăvârşirea interioară prin meşteşugul călugăriei. M-am întors în ţară la 8 iunie 1938. Ţin minte data pe aceea, că intrând în ţară prin Moraviţa am văzut drapelele româneşti, de acel 8 Iunie de odată. De la data aceasta, până la Paştile anului viitor când am intrat în călugărie, mi-am adunat unelte de pictură, materiale, am mai învăţat la Chişinău cu nişte meşteri ruşi poleitura cu aur „cicanca”, şi alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură. În Vinerea Izvorului după Paştile anului 1939, am fost tuns în călugărie primind numele Arsenie. Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul şi singurul călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus jud. Făgăraş. De pictură nu-mi mai rămânea vreme. Al doilea an la fel. Până când m-am luat de grijă că am învăţat pictura degeaba. Se întâmplă în vremea asta că ne veneau oameni cu durerile lor şi evlavie la Mănăstire şi călugări. Mai intrase în călugărie Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să primească preoţia – eu simţindu-mă nevrednic. A primit-o. Aşa au început slujbele la Mănăstire după puteri. Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanşă de oameni de toate vârstele şi treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deşi nu eram preot. Ştiam că tot ce păţesc oamenii, li se trage de pe urma greşelilor sau păcatelor. Aşa m-am văzut silit să primesc preoţia şi misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, precum şi a sfinţirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viaţă. I-am învăţat să fie curaţi faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu;să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetăţenească, dajdie etc.) şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat şi trup curăţit de patimi). Despre această învăţătură, martori îmi sunt toţi cei ce-au ascultat poveţele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toţi oamenii, fără deosebire, şi viaţa curată, care fac cu putinţă reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăşi în Împărăţia de obârşie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a cuminţeniei şi a iubirii noastre, pe pământ, în stadia şi arena vieţii. Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire. De alte gânduri şi rosturi sunt străin.”

Pentru cei care urmăresc paşii de lumină ai marelui duhovnic Arsenie Boca trebuie să menţionăm că, în afara picturii de la Atheneul Român ce reprezintă pe Mihai Viteazul, pictorul şi iconarul Arsenie Boba ne-a lăsat un mesaj personal şi profetic ascuns în pictura Bisericii Drăgănescu, pictură la care a lucrat mai bine de 15 ani. Biserica din Drăgănescu, având drept ocrotitor pe Sfântul Nicolae, este o simplă bisericuţă de sat, ce păstrează încă, în memoria vie a comunităţii ei, evlavia şi credinţa celui ce a pictat-o. Aflată la ieşirea din localitatea Mihăileşti, pe drumul ce leagă oraşele Bucureşti şi Alexandria, venind dinpre Bucureşti, pe la kilometrul 28, un drum coteşte brusc la dreapta. Drumul duce spre localitatea Malul Spart. Îndepărtându-ne de drumul naţional DN6 şi trecând peste un câmp pustiu, după 5 kilometri pe drumul judeţean 412A, localitatea Drăgănescu se iveşte parcă în chip tainic. Drăgănescu este o micuţă localitate din judeţul Giurgiu, aşezată între Mihăileşti şi Buturugeni, pe malul barajului zidit pe Argeş, în acest punct al său. Biserica este construită din cărămidă, cu acoperiş de tablă, având pridvor, pronaos, naos şi Sfânt Altar. Pridvorul acesteia, deschis înspre lumină, este susţinut de şase coloane de piatră. Faţada superioară a bisericii păstrează o icoană cu ocrotitorul ei, Sfântul Ierarh Nicolae, donată de Marcel Mihăiescu. Două turle mici străjuiesc pridvorul, în timp ce turla cea mare, centrală, este aşezată peste naos. În capătul estic al bisericii, un micuţ turnuleţ se înalţă timid peste Sfântul Altar. Ferestrele largi, ce permit lumii să se reverse în valuri peste interiorul misterios, sunt dispuse câte patru pe fiecare latură, de miază-zi şi de miază-noapte. În curtea bisericii, pe marginea lacului, în partea vestică, se înalţă o clopotniţă. Acoperită cu tablă şi având etaj, clopotniţa este văruită în alb şi galben, la parter având o cămară de depozitat diverse, în timp ce etajul este închinat clopotului şi toacei de lemn. În partea de miază-noapte a bisericii se află o troiţă, frumos sculptată. Pe crucea din curte stau aşezate următoarele cuvinte: „Această Sfântă Cruce s-a ridicat întru veşnica pomenire a Preacucernicului Preot Savian Bunescu, adormit în anul 2005, paroh al sfintei biserici, 62 de ani, şi a Preacuviosului Părinte Arsenie Boca, adormit în Domnul la 1989, cel ce a realizat pictura sfintei biserici, între anii 1968-1988. Veşnica lor pomenire.”

Pisania bisericii din Drăgănescu mărturiseşte următoarele: „Această sfântă Biserică, cu hramul Sfântului Nicolae, din satul Drăgănescu, s-a zidit din temelie în anul 1870, de către Petru Dănescu şi Ion Dumitrescu, biserica veche de lemn fiind luată de apele Argeşului, cu cimitir cu tot, la o revărsare din anul 1866, când a fost construit şi podul peste noul curs al râului. S-a restaurat din temelie prin subzidire, înălţarea zidului exterior, construirea bolţii din pronaos şi arhitectura acoperişului cu cele trei turle, toate din nou, prin osârdia şi grija preotului paroh Savian Bunescu care a păstorit biserica din anul 1937, având sprijinul material al enoriaşilor şi al altor buni creştini care au cercetat Biserica. S-a zugrăvit în tempera de către ieromonahul pictor Arsenie Boca, cu îndelungă răbdare, în 15 ani, cu multă originalitate şi documentaţie – o smerită mărturisire ortodoxă de credinţă exprimată plastic – s-a înzestrat cu mobilier, catapeteasmă, stranile şi uşa, sculptate în stejar de către sculptorul în lemn Ion D. Circei din Grumăzeşti, judeţul Neamţ. Biserica s-a sfinţit în ziua de 2 octombrie 1983 de către Prea Sfinţitul Episcop vicar Roman Ialomiţeanul, delegatul, cu un sobor de preoţi, protoiereu fiind prea cucernicul părinte Sibianu Enache. Celor ce ne urmează le lăsăm rugămintea să păstreze cu sfinţenie ceea ce le dăruim, realizat cu atâta dragoste şi trudă. “

Părintele Arsenie Boca a vieţuit şi a lucrat timp de 20 de ani aici, după ce a fost alungat din Mănăstirea Prislop. După ce a fost la Canal, el a ajuns să lucreze la Atelierele Patriarhiei. El va ajunge la Biserica Drăgănescu prin purtarea de grijă a Maicii Zamfira, stareţa de atunci a Mănăstirii Prislop. În anul 1968 a început pictarea bisericii parohiale din Drăgănescu, lucrând la aceasta pentru mai bine de 15 ani. Pe lângă scenele tipice oricărui program iconografic, părintele a adăugat pe pereţii interiori ai acestuia o mulţime de scene inedite, vizând viaţa şi păcatele zilnice ale oamenilor. Printre scenele biblice importante părintele a înfățișat câteva imagini premonitorii și neobișnuite: naveta Discovery, turnurile gemene, sau telefonul mobil. Deși plasate la loc vizibil, aceste scenele se contopesc cu restul picturii, nefiind ușor de observat la prima vedere. Un părinte spunea, odată: „Mica biserică de la Drăgănescu are zugrăvite, pe zidurile ei, predicile fierbinţi pe care miile de oameni le ascultau la Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus. Este o pictură nouă, ca şi predica de atunci.” Merită amintită aici una dintre multele reprezentări originale din această biserică. În partea de răsărit a Sfântului Altar, părintele a aşezat o scenă care nu este tipică acestui loc, icoana Sfântului Ştefan. Prin urmare, o parte dintre ucenicii acestuia au văzut în acest detaliu o profeţie a morţii sale. Aceasta se spune deoarece, atât Sfântul Ştefan, cât şi Părintele Arsenie Boca, au murit în aceeaşi zi, 28 noiembrie.

În primăvara anului 1989, Părintele Arsenie Boca s-a retras de la Biserica Drăgănescu la Mănăstirea Sinaia, unde, în acea toamnă, pe 28 noiembrie a şi trecut la cele veşnice. A fost înmormântat la Mănăstirea Prislop, mormântul său devenind loc de pelerinaj pentru mii de credincioşi.

Despre învăţătura Părintelui Arsenie Boca putem spune că este de la Dumnezeu dată, deoarece ea face referire la: „…iubirea de Dumnezeu, iubirea de toţi oamenii, fără deosebire, şi viaţa curată, toate care fac cu putinţă reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăşi în Împărăţia de obârşie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a cuminţeniei şi a iubirii noastre, pe pământ, în stadia şi arena vieţii”. „Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire. De alte gânduri şi rosturi sunt străin. Pentru că dragostea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.” (Pr. Arsenie Boca)

În dosarele securităţii de atunci notele informative deveneau dovezi de iubire faţă de Dumnezeu şi de adevărat românism, nereuşind în nici un mod să înăbuşe un foc atât de puternic şi o inimă atât de dornică de a se înălţată în sferele Sfântului Duh: „El dormea pe jos pe podele şi se ruga necontenit, stând ceasuri întregi în genunchi la rugăciune” (notă informativă dată în 4 februarie 1964 de agentul Iulian Nicoară de la M.A.I. Sibiu).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*