Mai multă demnitate, domnule Preşedinte! Mai multă verticalitate, domnilor guvernanţi! Mai multă chibzuinţă şi dreptate, domnilor membri ai Parlamentului României! Bucovina de nord, ruptă din trupul Ţării de Uniunea Sovietică şi făcută cadou Ucrainei, este pământ românesc. Astăzi, la 76 de ani după încheierea criminalului Pact Hitler-Stalin şi a anexelor sale secrete, încheiat la 23 august 1939, întreb pentru a nu ştiu câta oară: de ce autorităţile româneşti nu reclamă anularea acestuia şi a efectelor sale dezastruoase?
Umilinţă sau trădare de ţară? Consecinţele le suportăm şi astăzi. Ziua de 28 iunie ar trebui declarată, în fiecare an, Zi de Doliu Naţional! Despre modul în care oficialităţile româneşti se preocupă de soarta românilor din Ucraina, Vasile Tărâţeanu relatează: „În primul rând, acest centru simbolizează legătura cu patria noastră istorică, deşi nu s-a întâmplat aşa cum trebuia să fie. De peste 20 de ani, noi solicităm Guvernului României, Ministerului de Externe, Parlamentului, Preşedinţiei să deschidă la Cernăuţi un Institut Cultural Român. Cum s-au deschis la Paris, Berlin, Viena, Lisabona, Budapesta, Chişinău – în total 27 de oraşe din lume. Demnitarii români şi ucraineni nu au putut găsi o limbă comună între ei şi nu s-a putut face nimic. Dacă am văzut că nu se poate, noi ne-am adunat: societatea publică şi capitalul privat. Am constituit o organizaţie non-guvernamentală cu denumirea Centrul Cultural Român « Eudoxiu Hurmuzachi », care a fost unul din cele mai proeminente personalităţi din istoria românilor din Cernăuţi.
Pe data de 8 mai 2015, unui cetăţean român, fost prim-ministru al României din stânga Prutului, i-a fost refuzată intrarea în „ţara vecină şi prietenă” pe care Bucureştiul o susţine necondiţionat. Invitat de Centrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi”, românul Mircea Druc, aflat într-un autobuz care mergea la deschiderea Centrului Cultural de la Cernăuţi, a fost dat jos din autocar la frontieră, la Vadu Siret, şi anunţat că este „persona non grata” în Ucraina. „De fapt, nu este prima dată când Kievul ia asemenea decizii, deşi aceasta este cea mai gravă.
Un caz care frizează absurdul este al unui bătrân de 91 de ani, din Satu Mare. Refugiat aici din faţa tancurilor sovietice de după război, el voia să mai meargă o dată în locurile natale din nordul Bucovinei. La frontieră, ucrainenii i-au comunicat că este «persona non grata». Era un pericol pentru Ucraina suverană şi independentă” (Viorel Patrichi). Numeroşi jurnalişti români au beneficiat de tratament similar. În legătură cu cazul Mircea Druc, Ministerul Afacerilor Externe a cerut ambasadorului Ucrainei în România, Teofil Bauer, clarificări privind măsurile de interzicere a intrării pe teritoriul Ucrainei a unor cetăţeni români, printre care şi fostul premier Mircea Druc.
M.A.E. a mai transmis că această situaţie nu este conformă cu stadiul relaţiilor dintre România şi Ucraina… dar… a rămas „ca-n tren”! Era de aşteptat! Dâmboviţa curge în continuare, printre bălăriile trădătorilor, ducând cu ea la vale şi încălcarea gravă a libertăţii de mișcare a omului liber, principiu fundamental al unei democrații.
Într-o corespondenţă privată cu domnul profesor Mircea Druc, acesta mi-a scris: „ […] În fond, ucrainenii nu pot agrea un român unionist consecvent, care a lucrat și activat în 1980-1990 la Cernăuți și care știe ce înseamnă șovinismul provincial, vulgar ucrainean în comparație cu cel imperial « aristocratic » rus, după ce-am învățat, locuit și lucrat 20 de ani la Leningrad și la Moscova. Transilvănenii m-ar înțelege mai bine, prin analogie, comparând Viena cu Budapesta şi austriecii cu ungurii. […] Presa scrie de fostul prim-ministru care e și cetățean român. Precizez: nu am decât cetățenie română, obținută prin naștere și reconfirmată în 1992″.
Apropo! Domnule Preşedinte al României, domnule Prim-Ministru al Guvernului României, domnilor Preşedinţi ai Camerelor Parlamentului României, n-am auzit ca cetăţenii maghiari, veniţi ca la ei acasă în România, să fie declaraţi persona non grata pentru atacurile publice mizerabile la adresa statului român şi a simbolurilor naţionale ale românilor. Intonând Imnul Naţional al României, să-l parafrazăm pe Francisco Goya: „Somnul Naţiunii naşte monştri”!
Prin ceea ce fac azi, ucrainenii îşi afirmă continuitatea în ura lor viscerală faţă de anumite seminţii. În timpul celui de-al doilea război mondial, ei – prin inimaginabilele atrocităţi la care s-au dedat împotriva evreilor şi românilor – au izbutit să-i îngrozească la început pe nemţi, iar mai apoi pe ruşi.
Dar, vorba ceea, până la urmă totul se plăteşte. Aşa că nu trebuie să-i compătimim prea tare când ruşii le mai dau peste bot. Ştiu ei prea bine cu cine au de-a face, iar ucrainenii culeg taman ce au semănat în decursul istoriei lor agitate şi fără ţară (ba sub papucul polonezilor, ba sub cel al ruşilor). Iar pentru teritoriul pe care-l ocupă în prezent şi căruia admitem ca oameni paşnici şi civilizaţi să-i spunem Ucraina, ei (ucrainenii) trebuie să-i mulţumească tătucului Stalin, adică satrapului care în anii ’30 a omorât vreo şase milioane de ucraineni prin înfometare. Graniţele Ucrainei de azi, se spune că au fost trasate de Stalin şi cuprind între ele pământ românesc (Bucovina, două treimi din fostul Maramureş istoric, Herţa), pământ nemţesc (hălci importante din Pomerania şi Prusia Orientală), pământ polonez şi slovac şi ceva pământ ucrainean.