În cartea Logica dogmelor, gânditorul şi exegetul francez Jean Magne ne prezintă o radiografie a subtilelor influenţe dintre iudaism, gnosticism şi creştinism. După autor, creştinismul nu derivă direct din iudaism: „El este o gnoză antiiudaică reiudaizată.” Două sunt sursele în această importantă acţiune de documentare: 1) Scrierile părinţilor Bisericii, unde dogmele gnostice sunt în totalitate respinse pe motiv că ar fi absurde, în realitate din pricina esoterismului greu de înţeles şi explicat; 2) Manuscrisele gnostice descoperite în anul 1945 la Nag Hammâdi, Egiptul de Sus. Din păcate, la aceste manuscrise încă se mai lucrează, nereuşindu-se până în prezent traducerea tuturor.
Dar ce este gnosticismul? De subliniat că gnosticismul şi iudeo-creştinismul au fost considerate erezii încă din primele secole ale creştinismului. Motivul este următorul: În gnosticism, cunoaşterea (gnosis) este aşezată deasupra credinţei (pistis)!
Exegetul Jean Magne avansează în cartea amintită un interesant şi surprinzător punct de vedere: Pâinea euharistică este continuarea firească a fructului din Paradis, iar Iisus Hristos este şarpele instructor (!), care-i dezînşeală pe Adam şi Eva, îndemnându-i să consume gnoza, adică fructele din pomul cunoaşterii în care s-a metamorfozat Zoe (Viaţa sau Eva spirituală), fiica Sophiei (Înţelepciunea). Şi astfel, în pofida argumentelor nu întotdeauna concordante, dar întotdeauna tulburătoare prin subtilitate şi supleţe, autorul ne introduce în camera de taină a gândirii gnostice. Doar aşa avem posibilitatea să aflăm că lumea materială (inferioară) a fost creată dintr-o greşeală a Sophiei, cea despre care Solomon afirmă în Pildele sale că este înainte de-a fi cerurile şi pământul.
Creatorul lumii materiale, inclusiv al lui Adam şi al Evei, este Ialdabaôth, fiul Înţelepciunii, o divinitate imperfectă, răutăcioasă şi orgolioasă. Deşi s-a golit de forţa atotputernică a spiritului atunci când a suflat suflare de viaţă asupra lui Adam şi a Evei, acest prim arhonte sau arhigenitor, numit în altă parte Iahve sabaôth, adică Zămislitorul, are pretenţia să se considere deasupra tuturor, inclusiv deasupra Omului, marele Creator, cu adevărat Atotputernic (Pantocrator). Căci se afirmă cât se poate de clar: Există Omul şi Fiul Omului! Dar Ialdabaôth persistă în blasfemie, cu toate că a fost avertizat de Zoe, o dată cu „Greşeşti, Saklas!” (Saklas=idiotule), a doua oară cu „Greşeşti, Samaël!” (Samaël=zeu orb, respectiv Sammaël=zeul orbilor).
Iată de ce intervine îngerul de foc, care-l aruncă pe Ialdabaôth în Tartar (genune). În locul lui, pe firmament este ridicat de către Sophia Sabaôth (Savaot în Vechiul Testament), fiul lui Ialdabaôth. Asupra lui, Sophia pogoară lumina, şi astfel Sabaôth dobândeşte putere asupra forţelor neantului, devenind Iahve Sabaôth (Domnul Puterilor). În aceste condiţii, este firesc ca Sabaôth să-şi condamne tatăl blasfemator şi pe mama materie.
Prima trinitate: Sophia-Sabaôth-Ialdabaôth; A doua trinitate: Sabaôth-Iisus Hristos-Duhul Sfânt; A treia trinitate: Ialdabaôth-Cuvântul-Duhul.
Dar la nivelele inferioare au loc fuziuni. Astfel, prin fuziunea dintre Sabaôth şi Ialdabaôth apare Tatăl, pe când fuziunea dintre Iisus Hristos şi Cuvânt generează Fiul. Duhul apare aici ca Fecioară, care va fi numită Mamă în creştinătatea de limbă aramaică.
Dar după ridicarea lui Sabaôth în al şaptelea cer, tatăl lui, devenit între timp Satan, a fost cuprins de invidie. Şi astfel a creat Moartea din propria moarte. Toate zeităţile din gnosticism – Moartea asemenea acestora – sunt androgine. Ele îşi îndeplinesc misiunea de creator fără ajutorul unui principiu feminin. Se poate crea în mai multe moduri: 1) Creează fiinţe Dumnezeu; 2) Se creează din neant fără sprijinul sau voia lui Dumnezeu; 3) Se poate crea din propria putere (relativă sau eternă).
De subliniat că Sabaôth este aşezat cu fiecare prilej la dreapta, el simbolizând dreptatea, pe când Ialdabaôth este aşezat la stânga, el simbolizând nedrepatatea.
După cum spuneam mai sus, gnosticii îl identifică pe Iisus Hristos cu Sabaôth, El devenind Iahve Sabaôth, adică de acelaşi rang cu Dumnezeu. Se spune cât se poate de limpede că lui Avraam şi lui Moise (episodul cu rugul aprins), nu li s-a arătat Tatăl ci Fiul.
În ceea ce priveşte relaţia dintre Tatăl şi Fiul, gnosticii avansează două concepţii: 1) Tatăl şi Fiul întruchipează una şi aceeaşi persoană – Dumnezeu cu două nume diferite. Conform acestei concepţii care a alimentat erezia monarhiană, Tatăl s-a întrupat om şi a suferit sub numele Fiului; 2) Cealaltă concepţie susţine că Tatăl şi Fiul sunt persoane diferite, dar că şi unul şi celălalt îl reprezintă pe Dumnezeul unic şi infinit. Prin urmare, Fiul nu poate decât să fie consubstanţial Tatălui.
Şi pentru că la începutul acestei expuneri aminteam de şarpele instructor, merită subliniat că pentru gnostici şarpele este purtător de noûs (intelect, inteligenţă). Dar iată două secte care, ne informează Jean Magne, preamăresc şarpele: ofiţii (în greceşte ophis = şarpe) şi naasenii (în ebraică naas = şarpe).
Lasă un răspuns