Sunt visul care doare – medalion liric dedicat poetei și jurnalistei Vasilica Ghiță Ene

ene1„Scriu pentru că altfel nu pot, pentru că există ore de noapte sau ore de zi când nu mai pot să scap de un vers şi nu mă las până nu-l duc până la capăt. Pentru că sunt ţăran prin excelenţă, eu spun ascultătorilor mei că sunt rătăcită pe la oraş o perioadă după care mă voi întoarce din nou, poate pe uliţele satului, poate în cimitirul din sat, nu ştiu… Cu toţii avem un drum de întoarcere.“ – Vasilica Ghiţă Ene.

De notorietate fiind ca jurnalist și realizator de excepție al postului Radio România – Antena Satelor, Vasilica Ghiță Ene provine din Făcăieni, un sat tradițional din „țara” Bărăganului, de care continuă să fie ancorată cu firele invizibile ale iubirii de obârșie, de moșie, de țara de la țară… Sufletul de „poet al Bărăganului” a zămislit până în prezent trei volume remarcabile de poezie pură: ”Deșteapta familiei”, 2008; ”Odaia mea din dos”, 2011; „31.03”, 2014.

Iată ce afirma Dinu Săraru, scriitorul total, cu prilejul lansării celui de al doilea volum al autoarei: „Vasilica Ghiţă Ene este unul dintre ultimii gazetari de radio împătimiţi de lumea satului. De aici vine patima ei pentru poezie, de aici vine şi tristeţea ei (…), de aici vine şi credinţa ei că trebuie să depună cu harul pe care îl are o mărturie sufletească despre acest univers. Este poetă, într-adevăr. Pot să depun această mărturie şi o felicit“. Vasilicăi Ghiță Ene i-au fost recunoscute meritele deosebite și de către Comisia Europeană și Biroul de Informare al Parlamentului European în România, prin decernarea premiului concursului „Reporter European 2009”, edițiile de primăvară și toamnă.

Cine sunt eu?!

Sunt eu, femeia aceea de pe vârf de deal

Ce-agăţă de stele propriul ideal…?

Sau cea cu un picior pe o stâncă mută

Aflată pe golgota, încă rătăcită?

Sunt eu o bătrânică în genunchi căzută

Ce geme şi se roagă să fie asfinţită?

Sau cea care mai simte că are de făcut

O părticică vie a lumii legată de trecut?

Sunt eu o mamă ce a plătit cu fiul

Mândria de a crede că poate crea destinul?

Sau doar acea învinsă fiinţă rătăcită

De aripa durerii de-o criptă frântă?

Nu ştiu ce sunt, dar sigur sunt visul care doare

Atunci când se destramă şi simte cum se moare!

 

Tărâm de umbre

Tărâmul umbrelor se-arată când şi când

Şi, fără vise, poze se deschid aievea;

Mă trag de ochi şi le deşir în gând

Cu toată-nfrigurarea, caut altceva…

.

Pentru-o secundă chipul lui se-arată –

Portret subtil în şirul ordonat de umbre -,

Întind oftatul din pieptu-mi ca o poartă,

Vreau să audă, dar trecerile-s sumbre!

.

Se luminează locul ,umbra lui dispare,

Urăsc pentru-o clipită lumina ce mi-l fură,

M-afund apoi în umbra tristeţii ce mă doare

Sperând să fiu o poză din rândul ce se-nşiră.

.

Tărâm de umbre-acolo, tărâm de umbre-aici,

Toţi ne târâm la rând prin lumile promise,

Ne căutăm, cu vină nu ne găsim în veci

Şi aşteptăm să se deşire destinele proscrise.

Adevărul din trecut                         

Aş vrea să fi privit mai bine

Tot timpul ce s-a aşternut peste trecut.

Răstălmăcim prezentul trăind cum se cuvine,

Ne încărcăm cu vină, minciună-n absolut.

Istorii declarate în cronici exemplare…

Sârguincioşi, frenetici, slujim cotidian,

Ne învârtim ca roata şi, fără să fim floare,

Ne risipim polenul sterilizând un neam.

Şi ne trezim că trecem şi peste viitor

Şi tot nu am pus roada potrivită în cămară,

Închise, uşile prezentului, aproape că ne dor,

Nu mai putem schimba nimic, deja se face seară…

S-a stins lumina ce-o făceam în lume

Plec anonim cu adevărul rămas adânc în mine!

Bătrâneţe

M-am întâlnit cu tine, bătrâneţe,

Eşti prea tăcută pentru mine,

Nu-mi ceri nimic, mă iei cu tine

Şi mă predai celor ce trebuie să-nveţe…

Devin zălog pentru vecie,

Cu mine pare că sfârşeşte-o eră,

Obţin iertarea, reintru-n atmosferă,

Pun zestrea mea-n pruncie…

Devin o coală albă pe care timpul scrie,

Cuvintele bătrâne se-aşază-n firea lor,

Moartea-i departe, roiesc în zbor

Şi tot ce mi se-ntâmplă e ca o jucărie!

Păcat după păcat şi omul se ridică,

E vrerea celor ce prin mine dovedesc

Că, orice fac, se-nscrie în lumesc

Destinul meu bătrân de-atâta frică.

Când voi pleca

Mă risipesc în viaţa de fiecare zi,

Nu mai am stat de vorbă cu frunza şi cu iarba,

Naturii îi este dor de mine degeaba,

Mă irosesc în fire fără a le urzi.

O pânză şubredă întind spre lume,

Apoi am s-o încerc sperând să pic la primul pas

Când voi porni pe drumul de pripas

Şi nu contează de nu voi şti de mi-este bine.

Vor anunţa cu surle plecarea mea, sau ba…!

Îmi pasă prea puţin, căci jalea lor nu mă ajunge,

Cu mir, de mult, mulţimea nu mă mai unge

Şi, sigur, în disperarea altora voi triumfa.

“Cu moarte pre moarte călcând”

E şlagărul liturgic la care facem rând…

Cocoşat de viaţă

Cocoaşa vieţii îmi stă-n spinare:

Corvoadă adunată gram cu gram,

Ascunsă-n ea o veşnică urcare

Pe care sui când suflu nu mai am.

Mă reazem de ulucile din drum,

Chiar stoarsă nu mă dărâmă nicio pală de vânt,

Cu ochii umezi m-adun din arsul scrum

Al celor ce nădejdea-n cocoaşa mea şi-au frânt.

E-un sac cu vise-stele ghemul meu din cârcă,

L-am tot umplut fără să gem cu sârg,

Îmi tremură picioarele pe treptele ce urcă

Şi apăsat spasmodic calc viaţa mea de circ.

Prin cerul ce inundă minutele din urmă

Cocoaşa mea dispare pe spatele din turmă…

One Response to Sunt visul care doare – medalion liric dedicat poetei și jurnalistei Vasilica Ghiță Ene

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    *