„Am ales actoria din dorinţa de a mă juca, într-un fel, toată viaţa”

…şi jocul are regulile lui. Fiind prins în joc, la un moment dat nu mai stăpâneşti tu regulile, ci jocul însuşi te poartă mai departe şi mai departe, într-o realitate pe care ai crezut-o imaginară, ireală, inexistentă. Jocul creaţiei ne aduce, câteodată, în faţă o realitate clară ca o oglindă…

Actorul şi Profesorul universitar Emil Hossu, cel care ne felicita studenţii şi absolvenţii de la Facultatea de Arte a Universităţii Spiru Haret, atunci când aceştia jucau pe scena Teatrului Nottara, cel care era permanent prezent între cei care se ocupau de buna organizare a Festivalului Hyperion al Universităţii Hyperion unde era profesor şi pedagog, unde a îndrumat patru generaţii de tineri actori, împreună cu minunata sa soţie Catrinel Dumitrescu, a plecat puțin dintre noi în seara zilei de 25 ianuarie 2012, chiar cu câteva minute înainte de începerea spectacolului „Aniversarea”, în timpul repetiţiei generale, pe scena Teatrului Nottara. Cauza decesului a fost infarct miocardic.

Emil Hossu, actor de teatru şi film, membru marcant al UNITER-ului, s-a născut la 24 noiembrie 1941 la Ocna Sibiului. Ca absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti (IATC), Emil Hossu a devenit repede unul dintre cei mai iubiţi actori ai teatrului românesc, un actor cald şi generos, implicat permanent în viaţa teatrului, cu un deosebit respect pentru colegi şi public. Într-un interviu, Emil Hossu declara: Sunt maramureşean după mamă, sălăjean după tată, dar stau în Bucureşti de foarte multă vreme.” După ce, ca urmare a Dictatului de la Viena, Transilvania de Nord a fost cedată Ungarie, familia Hossu s-a mutat de la Cluj. Deoarece tatăl său era diplomat, pe 23 august 1945 toată familia a fost deportată într-un lagăr în Germania, unde a rămas timp de an şi trei luni. După ce au scăpat din lagăr, părinţii s-au întors în România. Casa, o fabrică de aţă şi maşina le fuseseră confiscate. În 1948, pentru că fusese diplomat în perioada lui Ion Antonescu, tatăl lui Emil Hossu a fost trimis la muncă forţată la Canalul Dunăre-Marea Neagră, de unde a revenit după 6 luni. La numai 17 ani, Emil Hossu şi-a pierdut tatăl, bolnav de cancer. Spre actorie a fost îndrumat de sfaturile profesorului de română, Constantin Manolescu, de la liceul Cantemir. „Îi port un respect nostalgic permanent. Mi-a dat să joc moş Tănase din Răzvan şi Vidra şi, probabil, impresionat de compoziţia mea, a spus: „Milule, trebuie să faci teatru!“ În acel moment mi-a deschis dorinţa de a afla tot mai multe despre această lume“.

Pentru că nu avea „origine sănătoasă”, Emil Hossu a reușit să intre la IATC-ul de atunci abia din a treia încercare. A fost credincios al Bisericii Române Unite cu Roma şi membru în Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici. În ultimul timp nu mai preda la Facultatea de Teatru a Universităţii Hyperion, dar se mândrea cu patru promoţii de absolvenţi, pe care i-a îndrumat împreună cu Catrinel Dumitrescu, soţia sa. „Înainte de 1989 nu am putut să fac pedagogie, deşi am fost solicitat. Pedagogia cere multă muncă şi dăruire. Îţi iei o responsabilitate însemnată în ceea ce priveşte destinele unor tineri. Când am acceptat, mi-am dat seama ce captivantă şi benefică este munca cu tânăra generaţie. Pedagogia trebuie să ţină cont de cum îndrumi un tânăr spre o profesie care poate da crispare totală. Trebuie să-l înveţi să-şi găsească starea interioară de libertate care-i permite apoi să treacă la sectorul creaţie. Nu îl înveţi cum să facă un rol, ci cum să gândească facerea de roluri. Suntem colegi cu câţiva dintre ucenicii noştri, chiar în teatrul Nottara şi asta este o împlinire sufletească“.

Sub aripa lui de pedagog şi a soţiei sale, Catrinel Dumitrescu, au ieşit actriţe şi actori importanţi ai tinerei generaţii. Emil Hossu a fost un model şi pentru tânăra generaţie şi pentru camarazii lui. „A fost un model desăvârşit, era omul tandru şi împăciuitor”, a spus regretatul regizor Geo Saizescu într-un interviu.

Amintim câteva dintre spectacolele în care a jucat cu talent şi dăruire roluri cu care şi-a fermecat publicul: „Doi pe o bancă” de Aleksandr Ghelman, „Operele complete ale lui WLM ŞXPR” de Jess Borgeson, Adam Long şi Daniel Singer, „Aniversarea” de Thomas Vinterberg şi Mogens Rukov, „Omul hazardului” după Yasmina Reza, „Clipe de viaţă” de William Saroyan, „În piaţa Vladimir” de Ludmila Razumovskaia, „Nu vorbiţi cu actorii” de Tom Dudzick, „De trei ori dragoste”, adaptarea de Ulrike Döpfer, „Buna seara, domnule Wilde” de Oscar Wilde, „Hamlet” de William Shakespeare, „Ultima cursă” de Horia Lovinescu, „Coriolan” de William Shakespeare, „Doamna nevăzută” de Calderon de la Barca, „Unde-i revolverul?” de Görgey Gabor, „Un regat pentru un asasin” de Peter Karvas, „Omul care aduce ploaia” de Richard Nash, „Omul cu mârţoaga” de Gheorghe Ciprian, „Blocaţi în dormitor” de John Tobias, „Capul de răţoi” de Gheorghe Ciprian.

Activitatea în film este de asemenea susţinută de rolurile din producţiile: „Chiquititas” (2007), „Triunghiul Morţii” (1999), „Une mère comme on n’en fait plus” (1997), „Punctul zero” (1996), „Straniul paradis” (1995), „Cel mai iubit dintre pământeni” (1993), „Liceenii în alertă” (1993), „Oglinda” (1993), „Balanţa” (1992), „Harababura” (1990), „Un studio în căutarea unei vedete” (1988), „Să-ţi vorbesc despre mine” (1987), „Cale liberă” (1986), „Totul se plăteşte” (1986), „Noi, cei din linia întâi” (1985), „Secretul lui Nemesis” (1985), „Vara sentimentală” (1985), „Eroii n-au vârstă” (1984), „Secretul lui Bachus” (1984), „Sosesc păsările călătoare” (1984), „Convoiul” (1981), „Bună seara, Irina” (1980), „Iarna bobocilor” (1977), „Regăsirea” (1977), „Toamna bobocilor” (1975), „Aventurile lui Babuşcă” (1973), „Simpaticul domn R” (1969).

„…Mă bucur că am insistat să devin actor, pentru că, în momentul în care faci ceea ce îţi place, câştigi partida cu viaţa, în cea mai mare măsură. Şi eşti răsplătit cum se cuvine”, sunt vorbele lui Emil Hossu spuse cu prilejul împlinirii a 70 de ani de viaţă. Şi numai peste două luni s-a despărţit de viaţă în teatru – adevărata casă în care şi-a trăit bucuriile și speranțele…

„Ce şansă extraordinară am avut să lucrez cu Amza Pellea, cu George Constantin! Aceşti actori mi-au fost mentori nu doar profesional, ci şi ca mod de a privi colegii mai tineri. Primul actor cu care am jucat în Nottara a fost George Constantin. Niciodată nu o să uit repetiţiile. Era fascinant, neaşteptat. Avea un autentic al lui şi capacitatea de a crea momente de o intensitate emoţională rară. Juca roluri de mare anvergură, deşi în viaţă era un om extrem de timid.”
„Profesia mea încă mă ajută să-mi păstrez dragul de viaţă„, declara Emil Hossu pentru Jurnalul Naţional la 23 noiembrie 2011, cu o zi înainte de a atinge vârsta de 70 de ani. „În ul­tima perioadă, din punct de vedere pr­ofesional, mă consider destul de răs­făţat, în sensul că am de lucru, ceea ce este extrem de important în viaţa unui actor. Farmecul profesiei este că există vârsta atât pentru Romeo, cât şi pentru Regele Lear, ca să luăm doar două exemple. Actoria nu are vârstă, poate să existe câtă vreme eşti în plenitudinea forţelor, câtă vreme şi raţiunea, şi energia îţi permit să urci pe scenă pentru a transmite un mesaj. Din punctul acesta de vedere este perfect. La fel şi din punctul de vedere al vieţii de familie. Doar social mă ating nişte nemulţumiri care ţin de demnitatea umană pe care le regăsesc tot mai răsfirate şi mi se pare nedrept să primesc dispoziţii şi sfaturi de la oameni total lipsiţi de competenţă şi din punct de vedere intelectual, al experienţei de viaţă, dar şi moral. Aceasta este părerea mea, este ceea ce mă întristează într-o perioadă în care aş avea dreptul la un apus senin, dar optimistul din mine încearcă să regăsească un suport pentru ce va fi (…).” În noiembrie anul trecut, fiind în turneu pentru zece zile la Londra cu spectacolul „Aniversarea„, Emil Hossu mărturisea că i se întâmplă un miracol. Se bucura mult că joacă împreună cu trupa de la Nottara la Barbican Centre, dar mai tare se bucura pentru actorii tineri din echipa acestei montări, că au ajuns să prezinte un spectacol britanicilor. Se bucura şi pentru studenţii săi de la teatru, de la Universitatea Hyperion. Se bucura pentru prietenii săi. Unul îi era foarte, foarte apropiat – Horaţiu Mălăele, care, surprins de ceea ce s-a întâmplat, i-a adus un ultim omagiu: „Emil Hossu a fost pentru mine un frate, un exemplu şi cel mai frumos prieten. Dispariţia lui mă miră, nelinişteşte şi doare. «Noi suntem din plămada din care sunt alcătuite visele…». Somn uşor, Milule!”.

Obișnuia să spună: „Am ales actoria din dorinţa de a mă juca, într-un fel, toată viaţa”, iar acum spectacolul s-a încheiat. Se mai aud încă ecourile aplauzelor binemeritate…