Se opinează că “naţiunile bazate pe cetăţenie şi pe un mod specific de viaţă al membrilor lor sunt ameninţate de structuri supranaţionale sau de migraţia nestăvilită. În aceste circumstanţe, este uşor de presupus că va prolifera un nou tip de naţionalism, bazat pe ceea ce s-ar putea numi conştiinţa rezistenţei”. Alţi autori consideră că, dimpotrivă, noul naţionalism este produsul divizării sociale şi este esenţialmente diferit de cel al Secolelor XIX-lea şi al XX-lea. Nu reprezintă o reacţie la imigraţie sau la procesul de globalizare, ci este un produs al prefacerilor din societate. Este un naţionalism al neliniştii şi al insecurităţii sociale. Nu mai face apel la o ideologie, ci la o identitate; de aceea, forma predominantă pe care o ia astăzi identitatea naţională este cea a naţionalismului cultural, care diferă de vechiul naţionalism prin faptul că nu vorbeşte de superioritate, ci de prezentarea diferenţelor specifice. Unii că “nu se poate vorbi de recrudescenţa naţionalismului.
Ideologia care a făcut posibilă înfrângerea comunismului (pe lângă schimbările din Uniunea Sovietică) a fost, fără doar şi poate, naţionalismul… De cealaltă parte a cortinei ideologice, componenţii aripii capitaliste a internaţionalismului lansau exact acelaşi gen de campanii “demascatoare” împotriva Doctrinei Naţionale. Naţionalismul ar fi “iraţional din punct de vedere psihologic, imposibil de aplicat în practică, utopic şi opus liberalismului”, o ideologie a individualismului poses, un cameleon al istoriei care prezintă caracteristici diferite, în funcţie de perioada istorică investigată: proclamă, într-un anumit moment, liberalismul şi democraţia, pentru ca apoi să se transforme într-o forţă mobilizatoare şi justificată a autoritarismului. Tomislav Sunic a dat una dintre cele mai bune replici la asemenea teorii aberante: “Nici o ţară exotică, nici munţi de aur, nici măcar o femeie nu pot scoate la iveală atâta pasiune ca pământul strămoşesc. Contrar tuturor alegaţiilor freudiene, mai mulţi bărbaţi au murit apărându-şi glia, decât apărându-şi nevestele. Dacă suntem de acord că puterea politică reprezintă afrodisiacul suprem, atunci naţionalismul trebuie să fie fiorul său cel mai profund”. Autorul adaugă şi faptul că “în ciuda părerii generalizate, naţionalismul nu este o ideologie, deoarece îi lipseşte dimensiunea programatică şi nu se supune nici unei caracterizări”, nefiind singurul care gândeşte aşa. Mulţi gînditori contemporani consideră că naţionalismul nu vine cu un program politic prefabricat: poate fi democratic sau autoritar, radical sau reacţionar, în funcţie de istoria naţiunii respective şi de naţionaliştii înşişi.
Ca un arc peste timp, populismul american s-a întors, după un secol, la origini, preluând o bună parte din ideile trecutului. «Reform Party» («Partidul Reformei») s-a vrut a fi a treia forţă politică (după Republicani şi Democraţi), apărând suveranitatea naţională a SUA, viaţa şi libertatea şi, în acelaşi timp, opunându-se globalismului, imigraţiei masive şi practicării avortului. În anul 2000, delegaţii la Convenţia Naţională a partidului, desfăşurată la Nashville, au solicitat “retragerea imediată a SUA din Organizaţia Naţiunilor Unite şi mutarea cartierului general ONU în afara graniţelor americane”. Ezola Foster, candidat la vicepreşedinţia Statelor Unite, în echipa lui Patrick Buchanan, afirma că “sclavia guvernamentală este cea mai rea dintre toate; cândva era cunoscută drept comunism – acum se identifică cu globalismul”. Din cenuşa fostului «Reform Party» s-a ridicat o nouă formaţiune puternică, de aceeaşi orientare populistă şi pro-constituţională, «America First Party», ai cărei membri fondatori promit “să restaureze şi să revigoreze marele Experiment American”, în folosul naţiunii şi al locuitorilor SUA.
Printre ideile cuprinse în platforma-program se numără “sprijinirea unei armate a cărei misiune să fie protejarea naţiunii noastre, nu poliţia planetară”, precum şi “menţinerea suveranităţii naţionale, în opoziţie cu încercările de a aservi naţiunea noastră intereselor precursorilor guvernării globale”. Principala personalitate a populismului american contemporan, Patrick Buchanan, spunea cu sinceritate despre sine: “Am fost etichetat în multe feluri. Epitetul protecţionist e unul dintre cele mai amabile, dar e şi inexact. Eu sunt un naţionalist economic. Pentru mine, ţara e mai presus de economie, iar economia trebuie să fie în folosul poporului. Eu cred în pieţe libere, dar nu le divinizez. În ordinea firească a lucrurilor, piaţa trebuie pusă să lucreze pentru om, nu viceversa. Naţionalismul economic a fost politica naţiunilor în ascensiune, iar comerţul liber a marcat declinul lor istoric. Regimul liberalizării globale a comerţului generează în primul rând insecuritate economică, iar în al doilea rând are ca efect pierderea independenţei şi suveranităţii naţionale. Liderul american constata că “există o luptă care succede Războiului Rece. Este lupta patrioţilor din fiecare naţiune împotriva guvernământului mondial în care toate naţiunile renunţă la suveranitate. Este înfruntarea dintre naţionalism şi globalism, care se poartă nu între naţiuni, ci în interiorul fiecărei naţiuni. Viziunea mea este aceea a unei republici, nu a unui imperiu. O naţiune care merge la război numai atunci când este atacată, îi sunt periclitate interesele ori îi este insultată onoarea. Nu suntem imperialişti, nu suntem internaţionalişti, nu suntem hegemonişti; şi nu suntem nici izolaţionişti. Credem în America: mai întîi, în cele din urmă şi întotdeauna. Loialitate faţă de Noua Ordine Mondială înseamnă lipsa de loialitate faţă de Republică”.
Iată şi o perspectivă internaţionalistă asupra tendinţelor naţionaliste şi neopopuliste ale politicii contemporane: “Vechiul şi noul populism împărtăşesc un număr însemnat de strategii şi credinţe, care ne determină să încadrăm ambele tendinţe în acelaşi gen proxim. Cea mai importantă strategie este apelul la popor, pretenţia de a vorbi în numele unei majorităţi nediferenţiate, monolitice, localizată într-un spaţiu esenţial şi idilic. Majoritatea de la care se reclamă populiştii este naturalmente superioară moral şi biologic minorităţii conducătoare, elitei oligarhice, corupte şi decrepite care, ilegitim, deţine pârghiile puterii. Singura problemă a poporului este, în viziunea populiştilor, dificultatea cu care acesta îşi comunică sentimentele şi îşi articulează politic ideile. Apelul la popor conţine, pe lângă sugestia elitistă, imperativul subordonării intereselor individuale, celor comunitare. A doua strategie importantă este apelul la simplitate.
Marota populiştilor o constituie omul simplu, cetăţeanul de rând, cu bun simţ, opus aroganţilor (fie aceştia politicieni, intelectuali sau birocraţi) sau excentricilor (adică marginalilor sociali şi minoritarilor de orice fel). Soluţiile propuse sunt pe măsura omului simplu: populiştii proslăvesc virtuţile cotidianului şi funcţionalitatea gospodărească, fapt pentru care proiectează soluţiile domestice la scară naţională şi internaţională, imaginează realitatea, oricât de complicată ar fi ea, pe teritoriul locului comun. Preferinţa pentru simplitate explică nostalgia, paseismul populiştilor, precum şi viziunile lor conspiraţioniste, tendinţa de a apela la explicaţiile gnostice monocauzale. În al treilea rând, populismul are un cult pentru directeţe. Pretinde participarea directă a poporului la putere, pe cât posibil fără intervenţia instituţiilor politice reprezentative şi a celor administrative de intermediere. Populiştii tind să respingă soluţiile intermediare şi intermediarii, speculaţiile şi pe speculanţi. Apoi, populismul este moralist. Populiştii refuză compromisurile, gradualismul, pragmatismul, instrumentalitatea. Caracterul este, pentru ei, mai important decât eficienţa şi performanţa. Nu în ultimul rând, populismul promovează radicalismul de gândire şi de acţiune, imaginând politica în termeni refondatori şi îndreptată împotriva cuiva (populiştii fiind experţi în construirea de demonologii)”.
Lasă un răspuns