Contradicții fundamentale

Într-o lume principial bulversată, răul nu mai poate fi așteptat doar dinspre criteriu, fiindcă nu mai este de mult un rău axiologic, ci unul haotic, transprincipial; nici măcar nu mai este unul apt de izbăvire. Nefiind în stare să facem ordine prin noi înșine, am așteptat și încă nu disper să aștept o îndreptare transnațională, globalizantă, dinspre organismele Uniunii Europene. Ca unul care a lucrat suficient în presa centrală și care știe să citească ziarul, nu mă pot amăgi că tot ceea ce ni se întâmplă este exclusiv un efect de presă, ca în Tratatul lui Volkoff, de aceea nu mă impresionează discursul știrilor din Telejurnalul de seară.

Mă determină la reflecție însă tot ce se petrece în jurul meu, deși nu trăiesc în buricul târgului; poate dacă aș trăi în cine știe ce metropolă nici nu aș mai avea timp să mă gândesc la toate astea. Am acordat toate circumstanțele conflictului dintre generații, dar cauza nu este nici pe departe aici; bătrânii noștri se sfârșesc duios în flagelul conjuncturii băgați în seamă doar de cântecul lor popular fără ca lumea în care au crezut să fi pregătit ceva apt să le preia singurătatea. Li s-a risipit pe piața externă a munci orice nădejde a unei bătrâneți liniștite și se sting fără lumina palidă a ultimei lumânări străjuindu-și vajnic bruma de adunătură, împreună cu care îi înghite ruina. De când mă știu am tot auzit despre generația de sacrificiu și iată că la noi se tot succed aceste generații devenind o istorie de sacrificiu. Dacă mă îndoiesc de ceea ce ne spun în pusee electorale sondajele de opinie, știu că nu pot să ascundă unele evidențe ‒ topul neclintit al încrederii oamenilor în câteva instituții fundamentale ale statului. Justiția nu promovează testul doar cu exerciții de libertate, Armata este decimată ceea ce ne dă fiori, Presa nu-și poate proba suveranitatea statutară, doar Biserica urcă în top surclasând până și Școala.

Instituția care continua să promoveze idealul educațional național în armonie cu familia și cu Morala creștină este asfixiată de birocrație și depășită de misiunea ei istorică. O, Doamne, ce-ar zice Gheorghe Lazăr, Spiru Haret?! Mă tem că, scăpate de sub controlul unor politici armonizate, instituțiile pot fi duse în conflict de interese. Și mă tem că deja avem unul, din păcate între Școală și Cultură. Citeam recent (nr. 205, 206, 207 ale revistei Discobolul de la Alba Iulia) o dezbatere pe probleme de critică literară și am încercat conexiunea concluziilor în cauze. Nu reiau aici ideile exprimate acolo de voci autorizate să o facă, chiar dacă revista nu este la îndemîna oricăruia din cititorii nostri. Este știut, fie și văzând librăriile, că se citește tot mai puțin, deși se scrie foarte mult (tocmai de asta, sau cu toate astea), critica este neputincioasă și cade în epifenomen (ea a alunecat în bună parte în elogios și excesiv), producția de carte se face preponderent după criterii comerciale și prea puțin sub rigori estetice.

La toate astea contribuie și Școala prin efectele inflaționiste ale birocratismului. Criteriile de apreciere anuală a cadrelor didactice, criteriile de acces la o gradație de merit au adus în această conjunctură de libertinaj cultural amatorismul și diletantismul în mai toate librăriile. Ca să nu mai spun câți bani se irosesc prin instituții bugetare cu subvenția acestor produse culturale îndoielnice. Aproape că nu găsești o școală din mediul urban (poate și în rural) în care să nu fie măcar un scriitor cu cărți publicate (musai cu ISBN). Din păcate, unii dintre aceștia au deja îndrăzneala să bată chiar și la porțile Uniunii Scriitorilor. Evident, scrisul nu este o prerogativă de castă, dar nici una de tarabă! Și toate astea pentru că suntem incoerenți, sporadici, convenționali, mai consistenți în provizorat decât în durabil, ne lipsesc proiectele și de aceea tânjim dezamăgiți după tradiții, ne lipsește optimismul și supraviețuim în decreptitudini; tăcerile noastre ascund la fel de bine complicitatea ca și reflexivitatea, protestul ca și nonimplicarea, tăgada ca și reflexivitatea, ostentațiile ca și reprimările. Sentimentul nostru numinos a adăugat, indirect, aici, la interferența Orientului cu Occidentul, o conotație defensivă evlaviei pe fondul acelui ciudat amestec de ispite despre care vorbea cândva Mircea Vulcănescu.

Iată de ce mă văd constrâns să cred că din nebuloasa unor interese vetust pragmatice tot mai evidente în Parlamentul nostru (adesea tras de mânecă de Curtea Constituțională pentru asta) nu ne mai poate scoate decât un un pluton de sociologi neangajați politic, cenzurați, în lipsa unui Cioran, de spiritus rector al unor culturologi scoliți heideggerian, în măsură să pună din nou în acord ceea ce vrem cu ceea ce putem.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*