– Preacuvioase Părinte Arhimandrit Roman Braga, în timpul comunismului aţi fost întemniţat întrucât aţi făcut parte din mişcarea duhovnicească „Rugul Aprins”, despre care spuneaţi, mai demult, că i-a speriat pe guvernanţii regimului comunist mai mult decât toate centrele de rezistenţă din Carpaţi. Care au fost cele mai dificile şi anevoioase momente în viaţa de închisoare? Dar cele mai frumoase şi mai înălţătoare?
– Privind acum în urmă, într-un mod retrospectiv, pot spune că închisoarea a fost o binecuvântare. Au fost clipe grele, bineînţeles. Însă, totuşi, niciodată n-o să trăim acele momente de intimitate cu Dumnezeu pe care le-am trăit atunci, în închisoare. Când vroiau să ne spurce în Vinerea Mare, asta era o regulă generală a puşcăriilor româneşti, ne dădeau să mâncăm cane iar noi refuzam, le dădeam gamelele înapoi, neatinse, pline. Ei, acesta era un moment foarte frumos pentru noi. În noaptea Paştelui şi în ziua de Sfintele Paşti, ne dădeau varză acră cu apă, că aşa erau foarte cinici, doreau să-şi bată joc de noi şi de credinţa noastră. Când te băga la carceră vreo trei zile pentru că ai cântat vreo colindă, te simţeai fericit. Momentele acestea frumoase noi nu le-am mai avut în libertate. Desigur că în închisoare au fost fel de fel de oameni. Cine a fost bun afară, înainte, a fost bun şi în închisoare. Şi vice-versa. Închisoarea i-a apropiat pe unii oameni mai mult de Dumnezeu, i-a făcut să aibă o inimă mai bună. Acolo, dacă-l aveai pe Dumnezeu în inimă şi în lăuntrul tău, nu sufereai, nu erai afectat şi nici compromis.
Acolo am văzut (şi) intelectuali care au căzut, sărmanii, şi s-au compromis definitiv şi irevocabil; am văzut şi ţărani simpli, care nici nu ştiau să se iscălească, dar aveau o frumuseţe sufletească şi o trăire de caracter nemaipomenite. Atunci şi acolo am înţeles care este şi ce este adevărata cultură, autentică, am înţeles că ea nu constă în informaţia aceasta formală.
Să ştiţi că au fost momente foarte frumoase în închisoare. Tragedia apărea atunci când vedeam cum cădeau intelectualii noştri. La Jilava am stat cu mai mulţi miniştri şi mă gândeam cum au putut oamenii aceştia să conducă ţara, cu această micime de suflet şi de caracter, că acolo, săracii, îşi dădeau arama pe faţă, povesteau tot. Am văzut un general care a furat ceapa de sub căpătâiul uni ţăran, motivând că nu putea să reziste de foame.
Închisoarea a fost o şcoală extraordinară, o şcoală spirituală. Suferinţa fizică nu conta, chiar la Piteşti, cu toate că aici am fi dorit să murim cu toţii, numai să scăpăm de chinurile reeducării. Dar nu ne dădeau voie nici măcar să murim, ne-au luat totul, toate instrumentele cu care ne-am fi putut face rău. Pentru că ideea lor era să nu mori până ce nu te murdăreşti, până ce nu spui ca ei, să nu mori până ce nu te compromiţi. Iar după ce te compromiţi poţi să şi mori, că este totuna. Fenomenul acesta, din păcate, nu a fost numai în închisoare, ci este şi astăzi în afara închisorilor, în lumea postcomunistă, şi în România şi în America. Fiindcă diavolul vrea ca noi să ne compromitem, să ne murdărim duhovniceşte şi, după aceea, putem să murim, cu totul.
În închisorile comuniste ne spuneau: „Nu vă dăm drumul acasă până nu vă compromiteţi. Ca ieşind afară să nu fiţi eroi ci laşi, după care să scuipe lumea pe stradă”. Tot aşa este şi în toată societatea de astăzi. Omul care păcătuieşte nu se simte bine singur şi în aceste condiţii vrea să-i atragă şi pe alţii în păcat şi patimă, ca un fel de justificare şi pretext pentru conştiiţa lui ce îl mustră.
– Cum aţi resimţit în închisoare privarea şi lipsirea de libertate?
– Trebuie subliniată şi susţinută realitatea că adevăratul om liber este acela pe care îl eliberează Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Deoarece libertatea fizică, exterioară, nu contează; nu poţi (re)simţi această libertate exterioară, dacă nu o ai pe cea interioară, dinlăuntru. În tot timpul închisorii, rugându-te şi vorbind cu Dumnezeu, nici nu simţeai zidurile. Să ţineţi minte că libertatea adevărată este libertatea spirituală. Fără libertatea spirituală, duhovnicească, şi vrea să accentuez faptul acesta, nu poţi să guşti din libertatea exterioară. Dacă nu eşti liber de păcat, dacă tu eşti rob pasiunilor tale, păcatelor tale, sclavul sexualităţii, al lăcomiei, al iubirii de argint, al mândriei şi invidiei ori egoismului, dacă tu eşti robul plăcerilor trupeşti, poţi să ai oricât libertate exterioară, că tot sclav rămâi, pentru totdeauna. De aceea trebuie să ne închinăm întreaga viaţă, în duh şi în adevăr, adică Mântuitorului Iisus Hristos – Domnul şi Adevărul, Care Adevăr ne va face pururea şi veşnic liberi, şi asta pentru că El este Calea, Adevărul şi Viaţa!…
– Preacuvioase Părinte Stareţ, vă mulţumesc foarte mult pentru tot, rugându-vă să ne pomeniţi pe toţi în rugăciunile dumneavoastră!…
– Doamne ajută! Cu multă bucurie!… Altfel spus, cuvintele noastre sunt puţine şi neputincioase acum, pentru a putea spune cât bine a făcut Preacuviosul nostru Părinte Arhimandrit Roman Braga, datorită ţinutei sale morale şi preoţeşti, a echilibrului, seriozităţii, sincerităţii, profunzimii şi înţelepciunii sale, a preocupărilor sale teologice şi cărturăreşti, a dragostei sale faţă de Dumnezeu şi (de) oameni, a ataşamentului său faţă de ţara aceasta românească şi de Biserica ei cea strămoşească!…
În încheierea acestui material In memoriam sau Pro Memoria, voi susţine, deci, cu toată tăria că eu personal, mă simt foarte împlinit şi onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Arhimandrit Roman Braga – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii noastre monahale româneşti, autentice şi mărturisitoare din aceste răzvrătite vremuri, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!… Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!… Acum, după zece ani de la acest frumos, folositor şi duhovnicesc dialog sau moment spiritual – paterical, şi totodată, la sorocul şi răgazul naşterii şi mutării sfinţiei sale în veşnicele şi cereştile lăcaşuri, ne rugăm cu toţii ca Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Veşnică să-i fie pomenirea şi amintirea! Amin!…
Lasă un răspuns