Răscoala lui Horea de la 1784 (2)

O carte mai puţin promovată de istoriografia română este cea lui Alexandru Şterca Şuluţiu, „Istoria Horii şi a poporului românesc din Munţii Apuseni”, scrisă pe la 1850, folosind metode istoriografice moderne de istorie orală, înainte ca acestea să devină o componentă de bază a istoriografiei americane şi apoi a celei post-decembriste româneşti. Episcopul greco-catolic Alexandru Şterca Şuluţiu sintetizează opinia românilor uniţi faţă de răscoala lui Horea percepută ca o resurecţie ţărănească violentă de factură creştin-ortodoxă. Autorul care se trăgea dintr-o familie greco-catolică din Munţii Apuseni povesteşte peripeţiile familiei sale în vremea răscoalei, percepută de Horea ca „colaboraţionistă” cu autorităţile austriece şi care trebuia să moară.

Şuluţiu a păstrat din memoria familiei teama faţă de ţăranii români orotdocşi care îi punea în faţa unui fapt de mărturisire a credinţei: ori trec prin botezul ortodox, ori mor de sabie. Familia lui Şuluţiu, după grele încercări şi nopţi dormite prin păduri, se salvează cu greu din mâinile răsculaţilor care îi percepeau pe greco-catolici ca instrumente ale statului opresiv nobiliar şi străin de neam. La Şuluţiu se observă o deonsiderare a mişcării lui Horea percepută ca violentă şi prea ortodoxă din punct de vedere confesional. Şuluţiu ne-a lăsat o descriere plastică a botezului celor care nu erau de religie ortodoxă. Horea ajuns cu oastea sa la Abrud: „Înţelegând dară gloatele Horii că şi maghiarii îmbrăcaţi în haine româneşti s-au amesteca şi-şi fac treaba cu dânşii, şi temându-să ca nu cumva mai pe urmă să-i vânză, au spus Horii lucru acela, întrebându-l ce ar trebui a face cu unii maghiari de aceia? Să zice că ar fi zis Horea: `cari se dau cu noi şi să împărătşesc cu noi din faptele noastre, nu trebuie supăraţi, fără ca să fim mai secure că vor ţânea tot mereu cu noi, să-i botezaţi pe legea noastră`, care s-au făcut şi în a cărei urmare, nenumăraţi maghiari, reformaţi şi unitari, unii ca să fie suferiţi de soţii la prăzi şi jafuri, iară alţii, ca să scape de moarte, s-au botezat, precum a şi fost şi cămăraşul din Abrud, Fizker Ferenţ, unitar, cu trei feciori ai săi, şi alţii” (Alexandru Şterca Şuluţiu, „Istoria Horii şi a poporului românesc din Munţii Apuseni”, Ed. Viitorul Românesc,1995, p. 97/98). Botezul ortodox era certificatul străinului pentru a fi lăsat să trăiască pe teritoriul românesc eliberat de către Horea din Munţii Apuseni.

Ţăranii din Apuseni s-au ridicat şi împotriva arendării cârciumăritului, un drept vechi folosit de români şi oferit acum de Viena unor negustori străini, în special armeni. Moţii iobagi în plângerile lor către Viena, unele dintre acestea duse personal de Horea împăratului, vorbeau de persecutarea ţăranilor că nu primeau dreptul de cârciumărit pentru că erau de majoritari şi de religie ortodoxă, deci consideraţi schismatici şi scoşi din sistemul religios recunoscut de imperiu. Moţii au organizat o rezistenţă după modelul „ceaiului american”, boicotând produsele vândute de cârciumarii armeni şi cumpărând doar ţuica produsă de moţi. Nemulţumirile moţilor au culminat cu revolta de la Câmpeni din mai 1782 care a fost primul semn vizibil al apropiatei răscoale. Represiune a fost violentă şi s-a lăsat cu condamnări la moarte şi plata unor despăgubiri uriaşe. Horea a stat deoparte de evenimentele de la Câmpeni, dar documentele informative ale poliţiei austriece vorbesc de inspirarea lor de către viitorul răsculat. Tumultul de la târgul din Câmpeni anunţa furtuna ce o să vină în Ardeal. Nu întâmplător debutul răscoalei lui Horea a avut loc la biserica ortodoxă din Mesteacăn. Pe 28 octombrie a avut loc târg la Brad unde a apărut Crişan, care a convocat marea adunare ţărănească de la biserica ortodoxă din Mesteacăn, pe 31 octombrie 1784. Aici, pe terasa bisericii de la hotarele localităţii Brad cu satul Mesteacăn circa 500 de iobagi au participat la Liturghie şi s-au rugat cu preotul ortodox din parohie. Au venit iobagi de pe tot cuprinsul Cetăţii de Piatră. Biserica era mică şi construită din lemn. Aceasta a fost arsă mai târziu de autorităţile maghiare. În urma unor cercetări arheologice din 1983 s-a reconstituit arheologic biserica, care era construită pe o fundaţie de piatră şi nava nu era mai lungă de circa opt metri.

După slujba religioasă, Crişan îndeamnă pe ţărani să se îndrepte spre Alba-Iulia pentru a răspunde conscripţiei militare imperiale şi a se înarma. Conscripţia militară a fost doar pretextul lui Horea, chiar dacă ţăranii credeau că prin înarmarea şi încorporarea în regimente grănicereşti vor scăpa legal de iobăgie. Horea s-a folosit însă inteligent de conscripţia militară austriacă pentru a îi înarma pe iobagi şi să-şi câştige libertatea cu armele în mâini. Viena era speriată de ascensiunea europeană a Rusiei ţariste şi de propaganda ortodoxă dusă între popoarele din Balcani. De teama revoltei ortodocşilor din principatul transilvan, Iosif al II-lea oferă patenta religioasă de la 1782 ca să permită românilor să-şi ridice biserici în stilul bizantin. Ortodocşii erau în continuare toleraţi, nu cetăţeni cu drepturi depline, dar îşi puteau însă construi biserici, fără să mai fie bombardate de generalul Bucow. Numeroase sate unite din Haţeg au trecut la ortodocşi, fapt ce a creat nemulţumiri la Episcopia Unită de la Blaj. Românii din Ardeal nu mai frecventază bisericile greco-catolice şi nu mai ascultă de trimişii Blajului, fapt ce duce la noi măsuri anti-ortodoxe ale Curţii de la Viena, nemulţumind pe moţii din Apuseni. Pe acest ferment religios anti-ortodox al Vienei s-a ridicat Horea pe fruntea valului de nemulţumiri. La presiune nobilior maghiari Viena blochează conscripţia militară, prilej pentru Horea de a începe răscoala de eliberare naţională şi religioasă a românilor şi crearea unui stat propriu, cu liderul ţăranilor pe post de Rex Daciae. Baronul Josif Nalaczy, cancelarul ardelean a înţeles clar într-un document de epocă, încă din primele zile adevărata ţintă a ţăranilor români: „Ca pământurile nobiliare să se împartă între poporul de rând potrivit poruncii viitorului alt înălţat împărat al nostru”, adică Horea. Nu întâmplător printre căpitanii lui Horea erau preoţii ortodocşi, ca Popa Dănilă, Popa Constandin sau Popa Costan, ultimul a semnat cu Ioan Piuariu Molnar o convenţie de armistiţiu.

Încă de la debutul răscoalei provizorul Gheorghe Devai de la Oficiul Minier Superior din Zlatna se temea ca răscoala lui Horea să nu renască resurecţia ortodoxă a românilor conduşi de Sofronie din Cioara de la 1761. Deci de la început nobilimea şi funcţionarii percepeau mişcarea lui Horea ca o revoltă religioasă a „schismaticilor” care îşi solicitau drepturile lor naturale religioase, sociale, economice şi politice. Ortodoxia a fost ideologia lui Horea în acţiunea sa de eliberare socială şi naţională. Iureşul răscoalei s-a extins distrugător peste simbolurile religioase străine şi opresoare. La Baia de Criş răsculaţii români au distrus mănăstirera franciscană, după ce călugării au fugit în codrii. La Câmpeni, ţăranii români îşi alină răzbunarea pe cârciumarii armeni pentru incidentul din 24 mai 1782. Ei distrug casele şi pivniţele lui Martin Bosnyak şi Martin Patrubany. Butoaiele cu vin sunt vărsate pe uliţi. Stăinii erau percepuţi ca uneletele asupritorului. Cu viaţă scăpau doar cei care se botezau în credinţa ortodoxă. Pe 7 noiembrie armata ţărănească intră după lupte grele în Roşia Montana. Aici dau foc bisericilor reformate şi catolice, precum şi caselor celor bogaţi. Furia răsculaţilor se îndreaptă împotriva simbolurilor religioase străine, catolice, reformate dar şi ale bisericii unite.

Românii uniţi erau percepuţi ca trădători sau colaboraţionişti ai puterii de către răsculaţi. Nu întâmplător şi în hârtiile anchetei comisiei imperiale conduse de contele Anton von Jankovich, în fişele de portret ale inculpaţilor, se accentua caracterul religios de „neunit” al fiecărui conducător al răscoalei Horea, Cloşca şi Crişan. Horea alături de căpitanul său Cloşca moare zdrobit de roată, conform sentinţei celei mai grave al Codex Theresianum, în data de 28 februarie 1785, pe Dealul Furcilor din Bălgrad, nu înainte de a se fi spovedit şi împărtăşit la preotul paroh Nicolae Raţ, ca un român martir şi mucenic ortodox. Moartea creştină, sub asistenţa preotului ortodox, a lui Horea înlătură speculaţiile apartenenţei sale la vreo lojă masonică sau la vreo mişcare secretă revoluţionară din care şi-au extras sevele ideologice revoluţia de la 1789. De altfel, răscoala lui Horea a fost percepută religios de preoţii ortodocşi contemporani, care au însemnat pe cărţile religioase texte despre mişcarea revoluţionară. Spre exemplu, preotul Nicolae Butariu scria pe marginea unui Evangheliar următoarele cuvinte: „Santa şi de trei ori santa memoria ta, Horea, Cloşca şi Crişan”. Imediat după trecerea prin supliciu la cele veşnice capii răscoalei româneşti au intrat în pantheonul sfinţilor populari în memoria mulţimii.

Unii cercetători susţin că pe la 1816 în cunoscuta „Catedrală cu lună” construită în Oradea frecventată de creştinii români s-a pictat deasupra catapeteasmei un portret a lui Horea. Pe la 1828 în biserica de lemn ortodoxă din Tisa s-a zugrăvit martiriul lui Horea, cu imaginea tragerii pe roată. În Ardeal sunt numeroase exemple imagologice şi de iconografie dedicate conducătorilor răscoalei de la 1784, la sfârşitul secolului XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea, prezentaţi ca martiri şi mucenici populari care s-au sacrificat pentru libertatea poporului român din Ardeal şi pentru ca ortodoxia să nu mai fie religie tolerată de către stăpânitorii trecători. (sfârșit)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*