Părintele Arhimandrit Roman Braga, unul din cei mai mari duhovnici români, a murit în dimineaţa zilei de 29 aprilie 2015, la vârsta de 93 de ani. Părintele Arhimandrit Roman Braga a fost un călugăr ortodox român, deosebit de oricare alt monah, pentru simplul fapt că n-a trăit viaţa călugărească într-un schit sau mănăstire şi nici nu a cunoscut altă chilie decât celula închisorilor comuniste dar mai ales „cămara cea de sus a inimii”!…
Iar dacă monahismul înseamnă trăirea în Iisus Hristos, Părintele Arhimandrit Roman Braga a trăit-o din plin pe parcursul întregii sale vieţi, datorită smereniei, evlaviei şi iubirii de Dumnezeu care l-a stăpânit întotdeauna, calităţi şi virtuţi pe care le-a dobândit atât din familie cât mai ales de la călugării din Mănăstirea Condriţa, din nordul Basarabiei, în vecinătatea căreia s-a născut la 2 aprilie anul 1922 şi a crescut. Ulterior a fost vieţuitor al Mănăstirii Căldăruşani iar apoi elev seminarist la Mănăstirea Cernica de lângă Bucureşti, unde a fost, permanent, aproape de Sfântul Ierarh Calinic – Ocrotitorul spiritual al mănăstirii – care-i adăposteşte sfintele sale moaşte!…
După desfiinţarea acestei şcoli este transferat la Seminarul Central din Bucureşti iar ultimul an îl va urma la Seminarul Teologic din Chişinău. Întorcându-se în Bucureşti, între anii 1943 – 1947 urmează atât cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie cât şi cele ale Institutului Teologic.
În anul 1948 este arestat pe motivul că ar fi ajutat un legionar. Trimis la Piteşti trece prin toată teroarea „reeducării” dar în întunericul celulei află lumina vorbirii şi împăcării cu Dumnezeu.
De la Piteşti este trimis în lagărele de la „Canal”. Acolo îl întâlneşte pe călugărul Evghenie Hulea – o figură de pateric, conform mărturiei Părintelui Roman Braga, care l-a determinat spre a intra, definitiv, în monahism.
Este eliberat în anul 1954 dar i s-a impus domiciliu forţat în Bucureşti şi, totuşi, în aceste condiţii, merge pe ascuns la Iaşi unde Mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei îl călugăreşte şi îl hirotoneşte diacon, aici – la Catedrala Mitropolitană – făcând bună misiune, mai ales cu tinerii.
În anul 1959 este arestat din nou, anchetat timp de un an de zile, căutându-i-se învinuiri închipuite, pentru ca până la urmă să fie încadrat în lotul grupului „Rugul aprins” de la Mănăstirea Antim – unde a fost coleg, în anii studenţiei, cu Părinţii Sofian Boghiu, Petroniu Tănase, Nicolae Bordoșiu şi cu Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului. Au urmat închisoarea Jilava, colonia de muncă Balta Brăilei, lagărele din Delta Dunării, cu suferinţe grele, dar în acelaşi timp cu o companie de elită: Părinţii Benedict Ghiuş, Grigorie Băbuş, Sofian Boghiu, Dosoftei Moraru, Tit Moldovan, Felix Dubneac, vestitul profesor Tudor Popescu, omul de cultură Petre Pandrea şi alţii. Condamnat la 18 ani temniţă grea, lucrează până în anul 1964, când la 31 iulie este eliberat cu prilejul graţierii generale a deţinuţilor politici.
De acum înainte începe lungul pelerinaj al ierodiaconului Roman Braga prin toată ţara, cunoscut fiind de toţi dar şi izgonit fiind de către toţi din cauza faptului că „avea tinicheaua de coadă!”… De aici nu urmează, totuşi, faptul că toţi „inspectorii” de la Culte erau călăi. Aşa se face că tot în anul 1964, Dumnezeu îl scoate în cale pe unul din cei „buni” care-i dă Episcopului Oradiei – Valerian Zaharia – aprobarea pentru a-l hirotoni în treapta de preot, eveniment ce are loc cu binecuvântarea lui Dumnezeu în anul 1965!…
La 1 Ianuarie anul 1985 este instalat ca preot la Negreşti – Oaş, unde a început o intensă activitate pastoral-misionară şi catehetică, duminica la vecernie – cu copiii şi tineretul aşa încât oşenii îl înconjurau cu dragoste, ba chiar şi securiştii nu îndrăzneau să intervină pe faţă, de teama credincioşilor. Apoi l-au mutat silit, într-o noapte, în localitatea Sârbi – Bihor, iar ulterior, adică în anul 1968 a fost chemat la Patriarhie şi trimis ca misionar în Brazilia.
În anul 1972 episcopul românilor din S.U.A. – Valerian Trifa – îl cheamă la Vatra – unde îşi desfăşoară activitatea ca stareţ şi duhovnic al Mănăstirii „Înălţarea Domnului”, iar din anul 1988 se va retrage la Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Rives Junction, Michigan, SUA.
Cu toate acestea nu a fost scos în evidenţă decât primul strat al vieţii Părintelui Roman Braga. Miezul (ei) duhovnicesc trebuie căutat în anii formării sale spirituale la mănăstirea copilăriei sale din Condriţa Basarabiei apoi în anii formării sale intelectuale la seminariile şi la cele două prestigioase şcoli superioare bucureştene, în anii studenţiei sale petrecuţi, alături de elita intelectualităţii creştine româneşti care făcea parte din gruparea „Rugului Aprins” dar, mai cu seamă, în perioada modelării şi desăvârşirii sale duhovniceşti de către mentorul său spiritual – călugărul Evghenie de la „Canal”!… Orice cinste omenească i s-ar acorda părintelui pentru duhovnicia sfinţiei sale, sună ciudat deoarece viaţa sa jertfită, în întregime, lui Dumnezeu nu o poate cinsti decât binecuvântarea Celui Căruia i s-a jertfit!…
Este vrednică de laudă această viaţă şi activitate!… Datorită acestor oameni minunaţi, spiritualitatea creştină a rezistat. Noi cei de astăzi, luaţi cu problemele şi greutăţile cu care ne confruntăm, nu realizăm suficient şi bine cât de importantă a fost mărturisirea ce au făcut-o ei pentru Iisus Hristos!…
Mi se pare că pentru generaţiile tinere, care nu au trăit ororile comunismului, aceste mărturii nu spun mare lucru. Noi suntem convinşi că dacă mai avem astăzi o spiritualitate serioasă, o avem datorită acestor bătrâni cuminţi şi minunaţi, din care categorie face parte şi Părintele Arhimandrit Roman Braga!… Şi pentru a ne folosi, din punct de vedere duhovnicesc, de învăţătura Părintelui Roman Braga, am purces, cu a sa învoială, dragoste şi binecuvântare la realizarea unui interviu de suflet, pentru care îi mulţumesc în mod deosebit.
Aşadar, parcurgând viaţa, opera, activitatea şi biografia acestui părinte îmbunătăţit, acum, cu prilejul naşterii Sfinţiei Sale în adevărata viaţa – cea cerească şi veşnică, constat, cu uimire şi admiraţie, tăria lor de caracter şi verticalitatea cu care au fost înzestrat acest contemporan al nostru în faţa căruia noi nu suntem altceva decât nişte oameni supuşi vremurilor acestui veac!…
Lasă un răspuns