Termenul naţionalist este folosit, îndeobşte, pentru a descrie două fenomene: 1) atitudinea pe care o au membrii unei naţiuni, prin faptul că le pasă de identitatea lor naţională; 2) acţiunile acestora pentru a obţine sau menţine o formă de suveranitate politică. În general, naţionalismul priveşte legăturile dintre domeniul etno-cultural şi cel al organizării politice. Naţionalismul clasic reprezintă un program politic care se referă la crearea sau conservarea unui stat suveran de către un anumit grup etno-naţional (popor sau naţiune), aceasta constituind îndatorirea de căpetenie a oricăruia dintre membrii grupului. Într-un sens mai larg, naţionalismul este un ansamblu de atitudini, aspiraţii şi direcţii de acţiune care atribuie naţiunii şi naţionalităţii o valoare politică, morală şi culturală fundamentală şi care determină o sumă de obligaţii corelative, atât pentru membrii respectivei naţiuni, cât şi pentru terţi (fie ei indivizi sau colectivităţi). De asemenea, trebuie să facem distincţie între naţionalismul universalist (care pretinde ca fiecare naţiune etnică să-şi aibă propriul stat) şi acela particularist (care consideră că numai unele naţiuni ar trebui să se bucure de statalitate proprie).
Totuşi, cea mai importantă controversă a teoriei naţionalismului este cea legată de dimensiunea sa temporală şi de factorii care i-au influenţat apariţia şi evoluţia. Trebuie semnalat faptul că asupra originii şi trăsăturilor definitorii ale naţiunii şi naţionalismului au fost dezvoltate două teorii: cea a permanenţei (sau perenialistă) şi cea a modernităţii (sau modernistă). Potrivit primei teorii, naţiunile se pierd în negura vremii, iar sentimentele naţionale şi conştiinţa colectivă sunt elemente fundamentale ale fenomenelor istorice. Cercetătorii care au aderat la teoria naţiunii permanente se raportează adeseori la realităţi cum ar fi: faptele conducătorilor din antichitate şi Evul Mediu, declinul şi renaşterea naţiunilor, perspectivele de viitor pe care acestea le au; naţiunea este văzută ca fiind o comunitate populară, care reflectă nevoile şi idealurile oamenilor. Legăturile ancestrale şi cultura comună sunt esenţiale pentru apărătorii acestei teorii. Dimpotrivă, adepţii modernismului susţin că naţiunea şi naţionalismul sunt construcţii sociale şi creaţii culturale ale epocii moderne, proiectate special pentru vremea Revoluţiei şi a mobilizărilor în masă, absolut necesare în efortul de a controla procesul schimbării de sistem. În concluzie, teoria perenialistă descrie naţiunea ca o comunitate culturală, eternă, cu rădăcini în trecut, organică, indivizibilă, populară şi bazată pe legături genetice ancestrale. Din contra, teoria modernistă arată că naţiunea ar fi o comunitate politică modernă, artificial creată de către elite, puternic divizată în profunzimea ei, formată pe baza comunicării dintre oameni. Studiile teoreticienilor perenialismuluicontestă “ereziile” moderniste, potrivit cărora: “inventatorii naţionalismului au fost membrii aristocraţiei tudoriene din Anglia Secolului al XVI-lea (sic!).
Până atunci, termenul naţiune desemna ceva cu totul diferit; se referea la elitele culturale şi politice, nu la societatea în ansamblu. Familia Tudor a pus semn de egalitate între naţiune şi poporul englez. Naşterea naţiunii engleze nu a fost numai naşterea unei naţiuni, a fost naşterea naţiunilor, naşterea naţionalismului”. Citind aceste invenţii, am putea constata, stupefiaţi, că nici măcar trecutul nu mai e ce-a fost. Rescrierea forţată a istoriei neamurilor sfidează ordinea firească a lucrurilor, aşa cum a fost ea concepută de Creator. Dar (nu-i aşa?), dacă Dumnezeu nu ar fi existat, nu ar fi existat nici ateii…
Lasă un răspuns