Când a intrat acolo plângea în hohote, era în pragul isteriei și își punea fustele nevinovăției în cap… Plângea de duiau țevile „tubulaturii”, iar apoi podelele penitenciarelor, ba, își smulgea părul din cap (noroc că nu mai are!), jelea și bocea de credeai că e în pragul propriei pomeni. Și a fost un soi de „pomană”. Dar nu a lui (asta dacă nu considerăm că demnitatea pierdută are dreptul la colivă!), ci o adevărată „pomană a porcului” la adresa fraierilor care au stat să-i lingă smiorcăturile pe post de acadele.
Evident, cum s-a văzut „afară”, s-a umflat nesimțirea în el cât pentru restul de pedeasă neexecutată. Că așa e cu pușcăriașii ăștia… Dacă nu-i lași „la rece”, îți fac zile fripte în nemernicia și tupeul lor de „fetițe” proaspăt date în dos cu săpunul „aforismelor”: „Nu eşti bărbat dacă nu faci puşcărie” (dixit – cofetarul de bulău).
Așa și cu George Copos, zis și „ecler”, umplutură de fariseu în foietaj de cocalar zgârcit. S-a înfuriat că a fost prins cu ocaua spartă de cioburile marilor tunuri pentru care a fost băgat la rece.
Și a început să zbiere amenințător… Cum îndrăznim a întreba dacă a putut el scrie cinci tomuri, nu într-o viață de pușcăriaș, ci, iată, într-un an de stat în zeghe (nu la „veghe”, ci la atelierul de tâmplărie!). Cum îndrăznim a-i pune sub semnul îndoielii posibilitatea, în primul rând intelectuală, de a fi scris peste 600 de pagini „de studii și cercetare”. Sau măcar pe cea fizic-temporală, căci, dacă ziua muncea la scăunelele de lemn din atelierul singurei utilități pe care i-a dat-o pușcăria (asta până își va zdrobi vreun judecător șejutul când i se va fi rupt scaunul făcut de George Ecler sub el!), atunci doar noaptea îi rămânea pentru așternut scrieri. Numai că noaptea e cam prohibitivă pentru pușcăriași, cu oră de stingere la fix, și fără lanterne și pixuri pe sub așternuturile aspirantului la scrieri tematice, de istorie și turism, științific și multilateral dezvoltat. Vorba aceea, câte gratii, atâtea abilități, nu?! Că de aia (n)-are „Ana”, cofetara, mere!
Doar că replica borfașului reprezintă și un fudul denunț. Zice impostorul: „O carte nepublicată nu poate fi plagiată!”. Iaca, dară, mostră de derbedeu (intelectual, desigur!) eliberat condiționat. Și care face dovada faptului că nu a înțeles rostul educativ al pedepsei. Treaba e că o carte rămâne plagiată chiar dacă Georgel-bulău ar fi șterpelit-o din sicriul unui scriitor care a vrut să o ducă în eternitatea lui.
Asta dacă am fi vorbit măcar de Georgel-romancierul. Dar când avem în fața ochilor (imaginativ, căci, la cât de puține cărți a tipărit cofetăria „Ana”, nici judecătorii nu au avut onoarea de a le răsfoi!) cinci lucrări științifice, din domenii total diferite, istorie şi turism, toată tărășenia parcă prea seamănă a tărâță îndesată în sacul prostimii. N-avea el timp nici să citească în diagonală bibliografia pentru cele cinci volume (și dacă tot nu a citit-o, ce rost să o mai amintească în carte, nu?!), darămite să le mai și documenteze.
Apoi, țopârlanul nu e destul de prost dacă nu-și dă și arama de scatiu pe buza uscată a eclerului! Căci, oare cât de zgârcit trebuie să fie individul (ori de-a dreptul dobitoc!) pentru a tipări, deși era vorba de polițele lui de eliberare, tiraje atât de minuscule încât ar fi putut risca să le rătăcească printre colile de ambalare?! Și cât de zgârâie-brânză poate fi Georgel ăsta să ia el acasă și puținele exemplare tipărite (e drept pe banii lui)! Evident, pentru a nu avea nici o pierdere, căci „hoțul de cărți” nu le-a ridicat pentru a le arde, să nu afle țara niciodată dacă a pus măcar ceva între coperțiile acelor cărți, ci pentru a nu pierde, culmea culmii zgârceniei, vreun leu de la scoteală. Ar fi trebuit să plătească ediții în masă, să umple țara de cărți, nu să tipărească… 50 de exemplare. În fond, era vorba de eliberarea lui! Doar că asta nu e doar prost, ci, înainte de a fi pușcăriaș, e și un zgârcit fudul!
Plagiatul și eliberarea condiționată prin escrocheria de catifea a „literaturii (plagiate!) de penitenciar” ar trebui să pună „sistemul” în gardă. Fie, Direcția penitenciarelor își face editură și girează prin proprii referenți valoarea științifică a „capodoperelor” scriitorilor de după gratii, fie inventăm o acreditare de editură pe model școlar (ca de la facultate la facultate!) pentru editurile care vor să-și asume operele științifice ale pușcăriașilor. Și ar mai trebui o regulă… Pentru că pușcărașii prinși cu vinovăția în izemnele eliberării condiționate vor pune placa scrisă de avocați, chipurile că s-ar fi documentat înainte de a intra la pârnaie, numai că atunci nu mai este o carte „lucrată” în pușcărie, nu?!
Desigur, Inspecția judiciară nu se va pronunța pe margine posibilității ca G.C. să fi adus atingere imaginii Justiției prin inducerea în eroare a completului de eliberare condiționată. Dar asta nu înseamnă că noi nu putem aprecia că aceeași judecătorii au adus ei atingere imaginii scriitorilor prin promovarea literaturii de debara a penitenciarului de miliardari.
Să-ți fie dară rușine, cărpănosule! Ești la fel ca înainte! Un zgârcit! Doar că acum mai ești și pușcăriaș cu „livret” de eliberare condiționată pe deasupra Așa că, marș acasă!, și fă-te măcar că studiezi ceea ce ai „scris”. Oricum, s-ar putea să nu-ți ajungă restul zilelor neispășite din pedeapsă să citești tot ce au scris și, poate, ți-au scris alții!
Lasă un răspuns