Una dintre călătoriile beletristice ale lui Marcu Botzan ne ridică pe axul timpului spre anul de graţie 1714 şi pentru că „Visul unei călătorii poate face cât una adevărată.”, cu acest citat îşi deschide autorul „Cuvântul înainte” al volumului „Baladă pentru Calea Soarelui”, invitându-ne la drum printre plantele pământurilor sărăturate din Basarabia noastră străbună, dar și mai departe, către Marea Caspică. Totul este ca o chemare a drumurilor incerte din stepă, descoperite de autor în anii celui de al doilea război mondial, drumuri ce conduc către orizonturi fără limite și către o umanitate simplă ce nu cunoaște ce-i semeția. Caracterul acestei scrieri este greu de definit: un mic roman de călătorie în spațiu și timp, sau un scenariu-documentar scris cu „multă înțelegere” pentru om și pentru natură. Mai simplu spus, este povestea unei călătorii imaginare de la începutul secolului al optsprezecelea, pornind din Bărăganul Valahiei lui Constantin Brâncoveanu, pe calea soarelui-răsare și stepelor nord-pontice, călcată de migratorii răsăriteni și – în sens invers – de oierii carpatini transhumanți, până sub Caucaz și la Caspica. Pe aceste cărări aventuroase trei fugari și slujitorii lor ne poartă cu ei pentru a ne dezvălui, odată cu mica lume particulară a fiecăruia dintre ei, o lume fără margini, plină de neprevăzut și de culoare, a unei naturi încă neprihănite, în care arșița verii își joacă mirajele peste valurile argintii ale mării de ierburi, iar viscolele iernii își gonesc chiuind pânzele de nea pe fața goală a stepei și pe sub sclipirile înghețate ale Căii Robilor.
Cartea are și un mesaj uman care se împlinește la întoarcea în țară a tovarășilor care au petrecut pe drumuri de stepă, aceștia recunoscând că – indiferent de „starea” sau „neamul” fiecăruia, dragostea de pământul strămoșesc al părinților îi înfrățește și că nicăieri în lume stelele nu sunt mai strălucitoare decât pe cerul copilăriei lor. „Poate fi un mesaj pentru tineretul de astăzi atât de dezorientat.”, aşa își încheie autorul introducerea în acest roman-jurnal de călătorie ce urmează pașii vechilor sarmați, cei care apar pe metopele Trofeului lui Traian din Dobrogea, dar și pe Columna Traiană din Roma, vechi aliați ai dacilor, dar și dușmani, după împrejurări. Acești crescători de vite, nomazi aflați în permanență în căutarea pășunilor bogate, locuiau în corturi de pâslă așezate pe carele aflate în mișcare permanentă, după nevoile curente. În timpul iernilor își cantonau turmele în mlaștinile sărăturate din jurul Meotidei (Marea de Azov). Chiar geograful Strabon sesizase rolul mlaștinilor de pe pământurile saline din jurul Meotidei, pentru asigurarea hranei vitelor nomazilor pe timpul iernilor aspre din stepele nord-pontice. Aceste pământuri sărăturate, ce „nu țin zăpada”, formează un lanț neîntrerupt de pe litoralul vestic al Caspicei, spre vest până la gurile Dunării.
Academicianul Marcu Botzan cercetase acest mediu și publicase un studiu numit „Influența factorilor ecologici asupra migrațiilor și transhumanței la distanță în stepa nord-pontică”, apărut în „Memoria Antiqvitatis XX”, editat de Complexul Muzeal Județean Neamț – Muzeul de Istorie Piatra-Neamț, în anul 1995.
Călătoria din lucrarea „Calea Soarelui” a academicianului Marcu Botzan este o replică medievală a acestei migrații-trashumanțe a oierilor carpatini porniți din teritoriul milenar al țării nostre către Caspica și pe sub Munții Caucaz, exact pe același traseu, dar într-un final și în sens invers. Oierii români numeau „sevașe” aceste pășuni sărăturare din Basarabia, care justificau acest traiect al migrației sezoniere. Există în acest sens documente scrise începând din secolul al XVI-lea, iar pentru faza modernă a acestei trashumanței românești către răsărit stau ca dovadă mărturiile celor ce o practicau, înregistrate cu amănunte revelatoare de etnografii clujeni (vezi N. Dragomir – „Din trecutul oierilor mărgineni din Săliște și comunele din jur” – Cluj, 1926; Id. – Oierii mărgineni în Basarabia, Crimeea, Caucaz și America de Nord – Cluj, 1939). Acești oieri români (valahi) ce s-au întâlnit în nordul Crimeei cu statuile de piatră ce veghează de mii de ani de pe tumulii scitici stepa cu colilii înalte până la pieptul calului, au ajuns mari proprietari de case și pământuri în Rostov, pe Don și în Astrahan, la vărsarea Volgăi în Caspica, din comerțul lor cu grăsime de oaie și brânză, purtat cu populațiile de credință islamică din acest vast teritoriu al Rusiei țariste.
Întrunind anumite caracteristici specifice de climă, sol și vegetație, uriașa fâșie de stepă ce unește Mongolia cu central Europei s-a dovedit de-a lungul mileniilor o cale ideală pentru migrații și transhumanță îndepărtată pentru popoarele sau comunitățile de crescători de animale, acestea mișcându-se lent, dar fără contenire pe urmele turmelor lor. Cum s-au instalat aceste stepe de-a lungul paralelei de 45 grade latitudine nordică a spațiului euroasiatic? Care sunt acele caracteristici și cum s-au îmbinat ele cu viața crescătorilor de animale nomazi? Sunt toate acestea în primul rând probleme de paleoecologie, ce n-au fost încă suficient cercetate, deși ne pot spune multe despre mecanismul acelor migrații ce au însemnat atât de mult pentru Europa, de la marea și decisiva invazie preistorică indoeuropeană, ce a dat unitate genetică continentului nostru, prin lungul șir al acelor pătrunderi asiatice ce au devastat periodic Europa, uneori până la Atlantic, și încheind cu ultimele pulsații tătare ale secolului al XVIII-lea.
Toată seria de limane zimțate, transformate adesea în lacuri sărate și mlăștinoase prin ridicarea cordoanelor de nisip de la gurile lor, au constituit până în vremea Imperiului țarist o imensă sursă de sare comestibilă pentru populațiile din marea câmpie din nordul Mării Negre, până departe spre miazănoapte. Aceste mlaștini ofereau crescătorilor de animale nu numai material pentru adăpostul de iarnă al turmei, dar și nutreț sigur atât în păpurișul de pe margini, cât și în tufele ierburilor grase de sărătură. Iar în jur aveau o pajiște „ce nu ține zăpada”, după expresia oierilor carpatini trashumanți din vremurile moderne, cu care s-a putut sta de vorbă, pentru a li se conserva experiențe. Adică o pajiște ce nu îngheață până la temperaturi de 5-6 grade sub zero, datorită crustei de sare sau conținutului mare de săruri din sol, având astfel o perioadă de utilizare mult mărită, atât toamna cât și primăvara (nu mai era necesar a se face provizii de furaje, de nutreț, de fân, vara pentru iarna ce urmează). În plus, aceste plante sărăturate îl scuteau pe crescătorul de vite de a trebui să-și procure și să poarte cu el sarea altfel indispensabilă în dieta ierbivorelor. Evident ar fi fost prea mult să-i cerem lui Strabon să adauge și aceste amănunte, aparent minore, dar atât de semnificative pentru explicarea iernatului nomazilor în mlaștinile Meotidei, dar și în general ce contribuție importantă aveau aceste pășuni sărăturate la înțelegerea mecanismului migrațiilor însăși. Astfel de sărături se înșiră fără întrerupere de la Caspica, înconjurată de acestea, prin valea cu lacuri sărate a Maniciului dinspre Caspica și Marea Neagră – vechea legătură geologică dintre cele două mări – apoi pe tot litoralul nord-estic și nordic al Mării Negre și la gurile Dunării, precum și la vărsarea unora din afluenții de câmpie ai Dunării Inferioare. Aceste sărături se mai întâlneau încă și în cea mai vestică stepă a Europei, aceea de pe Valea Tisei, unde fără îndoială iernau acei sarmați ai antichității, iazigii. Dar toată stepa central și oriental asiatică este semănată cu lacuri sărate, și cu atât mai mult fâșia de pustiuri ce mărginesc stepa în partea sa de miazăzi.
Printre ipotezele ce justifică apartenența de Țara Românească a Basarabiei, teritoriu istoric administrat de noi din cele mai vechi timpuri, este și aceea că între gurile Dunării, la Marea Neagră și gurile Volgăi, la Marea Caspică, se întâlnește o vegetație de stepă având mereu aceleași caracteristici (compoziție floristică). Este de fapt o confirmare a studiului lui Hummaire de Hell asupra stepelor nord-pontice, ce constatase ceva mai înainte că vegetația de pe malurile Dunării Inferioare se menține până sub Caucaz și pe litoralul Caspicei (Hummaire de Hell – „Les stepes de la Mer Caspienne, le Caucase, la Crimee et la Rusie Meridionale” – (2vol.), Paris, 1843-1845). Indicator edafic infailibil, această floră natural ne arată că sub ea se află același tip de sol, așa numitul sol bălan de stepă uscată, atât în Dobrogea Centrală, estul Bărăganului și Bugeacul Basarabiei, cât și în stepa cu colilii a rezervației de la Ascania Nova în nordul Crimeei. Parte a fâșiei de stepe eurasiatice, aceleași condiții climatice generale au îmbrăcat această stepă cu o vegetație ierboasă xerofită dominată de graminee, iar în jurul țărmurilor litorale joase, cu mlaștini și limane, ca și în jurul cuvetei lacurilor sărate formate prin tasare în câmpia endoreică loessoidă, cu tufele vegetației grase de sărătură tivind toamna cu roșu albul crustelor de sare ale lacurilor supte de arșița verii. Oierii carpatini au iernat dintotdeauna în bălțile Dunării de Jos și le-a fost la îndemână să urmeze către răsărit pășunile cu aceleași feluri de ierburi și aceleași înlesniri pentru iernat ca cele din jurul gurii Dunării. Cea mai veche consemnare istorică a căii nord-pontice pentru pășunatul trashumant al acestor oieri datează numai din secolul al XV-lea.
Astfel, există documente care arată că, cel puțin între anii 1463-1470, în garnizoana cetății genoveze Caffa serveau români ardeleni, recrutați dintre oierii Crimeei. Din anul 1577 ne-a rămas un tratat turco-polon prin care se îngăduie păstorilor români să treacă Nistrul cu turmele lor pentru pășunat în stepele răsăritene, desigur o mișcare de amploare pentru a justifica o astfel de clauză într-un tratat (Ștefan Meteș – „Emigrări românești din Trasilvania în secolele XIII-XX” – București, 1977). Datorită strădaniilor etnologului clujean Nicolae Dragomir ne-au rămas mărturii de o deosebită bogăție, culese pe viu, cu privire la drumurile răsăritene, practicile și activitățile comerciale ale întreprinzătorilor oieri mărgineni, cuprinzând finele secolului trecut și începutul secolului nostru (N. Dragomir – „Din trecutul oierilor Mărgineni din Săliște și comunele din jur” – Cluj, 1926; idem –„Oierii Mărgineni în Basarabia, Crimeea, Caucaz și America de Nord” – Cluj, 1939). Încă din secolul trecut, multe comune din Țara Sibiului, de economie curat pastorală ca Jinarii sau Poienarii, sau de economie mixtă, ca Mărginenii, ajunseseră la câte 100.000 – 150.000 oi de fiecare. Deși pășunau și în Țara Hațegului și în Oltenia, iernând în bălțile Dunării, nu le mai ajungeau pășunile, așa că foloseau și vechi căi de trashumanță răsăriteană, păstrate prin tradiție. Astfel, după ce Dobrogea Imperiului Otoman se umpluse cu turmele mocanilor, un mare contingent de oieri ardeleni trece în Basarabia ocupată recent de Imperiul Țarist și mai departe, și se așează în stepele sudului Rusiei; pe măsură ce pășunile sunt ocupate, noii veniți coboară în Crimeea sau pătrund spre răsărit până în Caucaz și la Caspica, stabilindu-se pe acolo, ca mari proprietari, în orașe ca Astrahanul de la gurile Volgăi, sau formând sate proprii ca în Crimeea sau revenind periodic în țară cu chimirul plin de aur. Nu vom stărui asupra itinerariilor, deosebit de interesante, dar pornind din zona limanelor sărate basarabene, acestea vor urmării cu necesitate țărmurile joase ale mărilor, luncile cu sărături ale râurilor meandrate de câmpie și șirurile de lacuri sărate ale vechilor legături de apă străbătând stepa. S-au dovedit tot atât de buni negustori, pe cât de pricepuți oieri, adaptându-se de minune la cerințele locurilor; comercializau nu numai blănițele și lâna, untul și brânza, pe care numai ei știau să o facă, dar ceea ce-i îmbogățea cel mai tare era mai ales seul de oaie, căutat de populațiile islamice din sudul uriașului imperiu. Pe acesta îl obțineau toamna, topind oile grase în mari cazane de aramă cositorită. Au venit însă vremuri noi, și după Revoluția din Octombrie 1917 au încercat să găsească o ieșire, formând cooperative. Au rezistat astfel o vreme, dar, pe neașteptate, în 1930, acestea au fost desființate și conducătorii lor întemnițați. A fost și acesta un episod al conexiunilor multimilenare între mediul și viețuirea spațiului carpato-dunăreano-pontic.
Dacă cercetarea istorică se justifică pentru autorul academician, iată că romanul istoric și beletristic ne poartă printr-o lume a aventurii reale, unde descrierile picturale sunt asezonate cu momente de acțiune aflate pe muche de cuțit. Prima călătorie este una poetică, neașteptată. Prin versuri de o maturitate ce cochetează cu doina noastră ancestrală și orală, autorul ne poartă din vers în vers, către Drumul Zeilor de altădată. Personaje ce „Din trei zări s-au adunat, / Spre răsărit au umblat.” și au pornit pe „…drumul de strămoși durat.” Totul a început în „Dobroge-pământ străbun, ars de soare / între ape cu zăvoaie și cu valuri călătoare, /scris cu șiruri albe de nioare, / în mireasmă de pelin și cimbru-n floare.”, urmînd apoi „Basarabie, Basarabie, / mulți au făcut din tine albie / pe care s-au scurs ca apele. / Au rămas ăi vechi ca pietrele / și-n cenușă satele.”, iar mai departe „De la Nistru pân-la Crîm / fără umbră de salcâm / din mările de colilii, / peste valuri argintii, / răsar movili înșirate / cu păpuși de piatră-n spate.” Periplul nostru continuă, ca și aventura eroilor de poveste: „Tot pe pajiști roșioare, / de nu-nghiață iarna-n sare, / ocolitu-te-am Azov, / Ca pe punte, de istov, / te-am trecut iarna pe ghiață, / Cin-te știe, multe-nvață.” și toate acestea pentru „Pajiști verzi, ape domoale fără punți, / între două Mări, sub munți. / Albe, mișcătoare, unde de mioare / urcă și coboară spre soare-răsare…” Ultima strofă este ca un mic rezumat: „Pe drumuri vechi și drumuri noi au apucat / și-n trei zări s-au împrăștiat. / Că toate-s vechi, și toate-s noi, / după fiecare om și ale lui nevoi.”
Dintr-un început aflăm că suntem în anul 1714, în primăvara mazilirii familiei domnitoare brâncovene din Țara Românească. Trei personaje diferite, alături de însoțitorii lor, se întâlnesc în jurul unui foc de tabără din inima Bărăganului: un fugar tânăr, boier din neamul Brâncovenilor (Radu ot Celei, din familia Craioveștilor, neam cu Domnul mazilit), cu însoțitorul său tot oltean – fiu de boiernaș (Ion Al-lui-Fulga, frate de lapte), și un vizitiu țigan – rob de pe moșia romănățeană (Liuță Țiganul), apoi Miu Săceleanu – voinicul blond însoțit de Mamut Tătarul – tovarăș de arme și ultimul, moldoveanul Petre Boț (cunoscut și ca Piotr sau Messer Pier) însoțit de Giani Genovezul. Pe loc hotărăsc să se însoțească la acest drum lung, către răsărit, pe traseul transhumanței oierilor Mărgineni, până la Caspica. Odată ajunși la Caspica, aceștia refac traseul în sens invers, spre țara mamă, dar de această dată folosind la miximum calea de apă. În portul Galați vor trece pe cai și în căruțe și vor călătorii către mănăstirea Tismana, spre a dărui drept danie, de ziua Sfintei Măria Mare, icoana Fecioarei cu Pruncul, îmbrăcată în argint aurit, adusă de ei tocmai de la Tiflisul Georgiei, din inima Munților Caucaz. Umăr la umăr, cei trei călăreți înaintează în noapte sub lumina Căii Lactee, ca în vis, uimindu-se de frumusețile patriei lor: „Fraților! mare minune, fraților! Mai văzuta-ți pe undeva în lume așa frumuseți, fraților!”… și dacă nici ei nu au călătorit…
Cunoscutul academician Eugen Simion avea să aprecieze efortul creator al scriitorului Marcu Botzan, notând: „După o viață de activitate științifică – cu numeroase publicații în domeniu academicianul Marcu Botzan abordează – de cîțiva ani – și beletristica. Cu originalitate și căldură umană.”
Ca un semn în calea timpului rotitor, pe 11 mai 2013, şase ciobani din România, Ucraina, Polonia şi Cehia s-au hotărât să refacă drumul vechi al trashumanţei peste Munţii Carpaţi. Aceştia au parcurs pe jos 1400 de kilometri, cu o turmă de 300 de oi, ca să arate lumii care este farmecul vieţii de cioban. Cei doi români care au participat la acest periplu au ales să plece cu traista în spate şi să trăiască 100 de zile din bucatele pe care le oferă turma, până vor ajunge din satul braşovean Rotbav, tocmai în Cehia. Cu 300 de oi, doi măgari şi şase câini ei au refăcut, în mod simbolic, drumul vechi al transhumanţei prin munţii Carpaţi. Transhumanţa acesta a dus la întemeierea aşezărilor în zonele de munte şi la crearea unei culturi comune de-a lungul Carpaţilor. Călătoria ciobanilor s-a încheiat la sfârşitul lunii august 2013 cu o sărbătoare care a marcat și sfârşitul păşunatului de vară. În anul 2014 activitatea comună a cuprins şi un târg cu produse tradiţionale ale turmei, iar intenţia organizatorilor este de a include în proiect pe viitor şi Ungaria, Austria şi Serbia. Pe când oare va fi inclus în acest traseu multimilenar al transhumanţei şi vechiul drum dela gurile Dunării, peste nordul Mării Neagre, spre Caspica (Meotida)?
Lasă un răspuns