Marian Ilie este în felul său un „cumulard” de figuri vesele şi triste – şi vreau să enumăr câteva. Face, mai întâi, figura tristă a filologului scăldat în mai multe culturi europene şi asiatice (este, în propriu, turcolog) – care monologhează pe ţărmul lacului său, sperând să întâlnească, în lumea ce-i iese în cale, diversitatea rafinată pe care o risipeşte în neîntrerupta-i toarcere interioară de gânduri. Este un monolog în mijlocul zarvei generale care-mi aminteşte, urmărindu-l, de Isarlâcul barbian, cu Hogea autodevorându-se în largul mării, pentru cine are răgaz sau întâmplare să-l vadă. Dar Marian Ilie mai face şi figura veselă a turistului care se infuzează în lume şi se suprapune cu frenezie peisajului – suferind când este ţinut într-un singur loc, precum ursul obligat primăvara să stea lângă bârlog, precum peştii cei mari ţinuţi în acvariu sau şoimii munţilor în colivie.
Aici face o figură veselă, pentru că singur se ţine, şi din sine poate ţişni când vrea – doar că-şi crează această stare de Ulise cu vâsla pe umăr pentru a echilibra, cred, tristeţea atâtei învăţări de carte din carte, sau, poate, pentru a regăsi înlăuntru un om în zarva umană care-l cutreieră. Ajungă-mi aceste două „figuri” pentru a-mi explica de ce poezia este, pentru Marian Ilie, trăire pe coordonatele Ulise – Nastratin Hogea. Sunt două ipostaze ale călătoriei: apă şi pământ, două forme de înţelepciune: cuvânt şi faptă, două trăiri: între oameni şi pentru oameni. Ce nu înţeleg prea binae, este de ce s-a lăsat atât de greu dus de valul tiparului încât abia la bărbăţia deplină i s-a lăsat în voie. El însuşi explică, dacă-l întrebi, că n-a avut timp (pentru cât ar fi vrut să scrie), a trait un timp exilat (ca Ovidiu, la Pontul Euxin), a tatonat şi a tot amânat (până sa revină în Bucureşti), a fost cenzurat (în 1986, la Editura Militară) şi s-a autocenzurat (ca să-şi ducă la capăt cariera diplomatică) – şi pe măsura explicaţiilor reintri în tensiuni care se reverberează. Înţelegi, aşadar, că a mai făcut, de pildă, încă din tinreţe, figura tristă a cenaclistului – mulţumindu- se şi bucurându-se de succesul în grup – apoi figura veselă a militarului ţanţoş, fumător şi la datorie, instruit fizic de superiori pe care (şi) i-a instruit – la rândul său – intelectual, dinspre limbile şi culturile în care se scaldă… Ce să te mai împiedici de ciotul tiparului, când stai tot timpul la dreapta vizirilor şi a paşilor cu eghileţi, fiind o cutie de rezonanţă a timpului înalt din lume?! Iată cum se risipesc marile orchestre – şi dirijorii se pomenesc dintr-o dată alergând în zbor invers după cântec. Pentru că, în fond, pentru Marian Ilie poezia este tot un „nadir latent” – şi aş zice: nu unul temporal, în sensul că acum i-a sosit timpul, momentul, ci unul continuu, o latenţă către coborâre, către căderea în cuvântul hărăzit. El nu vine cu „antologii” cronologice; publică – acum – creaţii actuale, coboară, adică, în apele tiparului cu prezentul trăirii.
În climatul actual al experimentelor poetice, parcă lipsea acesta, al lui Marian Ilie, din volumul „Dreaptă dragostea mea Mellactonia” (Ed. Semne, 2007), care vrea să le echilibreze donquijoteşte pe toate: un volum de versuri închiriate milimetric formei, adică ritmurilor – în primul rând – dar şi ritualului, formulei, ceremoniei, aspectului în general. Poetul este ironic în toate unghiurile, de aici impresia de joc; te lasă adesea să crezi că traduce dintr-un text clasic, latinesc sau arab, stă de vorbă cu metafora horaţiană ori se lasă învelit în atmosfera lui Kayyam – într-un cuvânt readuce în atenţie acel concept, nobil cândva, de poeta doctus – şi te face pe alocuri să suspini, odată cu Mallarmé: „La chair este triste, helas, et j’ai lu tous les livres”… Volumul său are un titlu studiat, reluat în câteva poeme spre explicare : „Banchet zeiesc cu lapte şi cu miere”, „şi mă îmbii cu lapte şi cu miere”, etc.: autorul alătură două cuvinte latineşti – mel şi lac – şi construieşte o utopie, un fel de tărâm al fericirii, „locul unde curge lapte şi miere”, cum se zice, unde dragostea este naturală, nonconflictuală, aparent blândă, un fel de petrecere în doi fără timp, unde vremea vremuieşte noician, sau mai degrabă îşi petrece sieşi, adică se consumă fără a simţi, fără a fi văzută din afară, iar perechea umană e vis şi armonie. Nu e „raiul pe pământ”, sau „viaţa ca în sânul lui Avraam”, ci mai degrabă „amintirea paradisului” – autorul fiind de altfel foarte apropiat de Cezar Ivănescu – şi, ca să fim mai aproape de materia acestui volum, iubirea cea dreaptă imaginează situaţia imposibilă a izgonirii din rai cu rai cu tot. În zona utopiilor se poate construi un scenariu de acest fel, al iuibirii fără cunoaştere, fără participarea gestuală ori chiar sentimentală a femeii, fără reciprocitate mărturisită, ca experienţă limitativă a bărbatului. În fond, pare a se întreba poetul, înainte de a muşca din fructul oprit se poate spune că Adam n-a iubit-o pe Eva, că în Paradis nu exista iubire,că aceasta, ca energie, este rezervată perechii doar după izgonire? Dacă exista, era numai pentru el, în sensul că el fusese unul, întregul, totul omenesc – din care ea s-a detaşat decătre cerescul grădinar pentru a-i fi oglindă. Pentru autorul „utopiilor” din Mellactonia, în rai numai bărbatul iubeşte, ea participă la iubirea lui, se lasă iubită dar nu pare a şti ce este iubirea, ea pare încă nenăscută dincolo de rai, încă în aşteptarea fructului care stă să se coacă dar nu s-a copt.: „Dragostea-ntr-o dungă pentru tine/ ninge-n vânt ce-nvolbură zăpezi/ scutură lumină pe stamine/ toarnă sevă-n merii din livezi // Urcă pârgă-n grâul din tarlale/ mută galaxiile pe cer/ şi m-aduce-n pragul gurii tale/ azi să sorb descântecul de ieri // într-o răsuflare altoită/ pe un trup ca de mesteacăn gri/ scrijelind un nou poem drept mită/ pentru darul de-a mă ostoi// Îţi întind pe trup faldul cortinei/ din mătase moale de porumb/ ce-mi crescu pe degete – ce bine-i/ să muţi stele-n cer întins pe câmp.”
Femeea este un „cer întins pe câmp”, este universul la-ndemână, frumuseţea şi atracţia de lângă bărbat, cauză de energii măreţe. Ea cere ritual pentru a fi prezentă, obligă bărbatul s-o înconjure, s-o mângâie, să-i dedice gândurile şi gesturile cele mai tandre. Cu toate acestea, ea rămâne o abstracţiune, ea însăşi nu este nimic pentru sine: „Plină de golul din tine/ salcie grea de furtuni/ vrei şi nu vrei să amâni/ jocul ce ţi se cuvine// Eu însetatul de vrăji/ vin şi mă caţăr şi tac/ golul din tinel desfac/ trupul cu el mi-l înfăş// Cernem petale de mac/ lumi se scufundă în noi/ ardem în ierburi de soi/ creştem în ierburi de leac// Pleci – mai nimic nu te ţine/ vântului pradă te laşi/ vii – şi-ţi ştii urma la paşi/ plină de golul din tine.” Chiar când participă la „jocul de doi”, femeea este parte a cugetării sau amintirii bărbatului, este impresia ce-o lasă, urma ce-o însigilează în amintirea lui – care nu este amintire de timp, de trecut, ci aducere în minte a ceea ce e pe lume, a răului lumii din jur: „Ce dacă pământul fumegă de uri/ nedesţelenite nici de Duhul Sfânt/ ne topim cu flăcări din adânc de guri/ care ard alături şi renasc arzând// Trupurile noastre capătă contur/ numai către ziuă când se-aud cocoşii/ frământăm o noapte lutul cel mai pur/ peste care zorii leagănă maci roşii// Ca dup-un incendiu fără început/ roua dimineţii lasă peste noi/ un contur de suflet şi de trup de lut / după-aceeaşi lege-joc de dor de doi.”
Atragem atenţia că acesta nu este un sentiment, o psihologie, ci o dezbatere pe tema dată ce tinde a instaura filosofia femininului din trăiri – dar şi din date culturale, din idei. Marian Ilie nu intră în amănuntele vieţii, în timp şi spaţiu de pildă, rămâne la ritual şi se menţine în categorii. Îl interesează anotimpul, categoria frigului din an de pildă, şi dedică poeme memorabile iernii pe pământ, unde îl întâlneşte pe Vasile Alecsandri cu Horaţiu – aducându-le aminte, parcă, amândurora că nu tihna lângă foc cu Falernul alături te scoate din viscol, ci numai ea, Femeea. Nu fragmentarul interesează în poezia lui Marian Ilie, ci curgerea în întreg; este un volum în sensul construcţiei, nu o aglutinare de situaţii întâmplătoare – şi iarăşi îmi aduce aminte de acel „cântec fără sfârşit” al lui Cezar Ivănescu (ale cărui „Jeux d’amour” sau „jocuri de doi” sunt subtil parafrazate în „Mellactonia”). Fragmemnul este obţinut prin schimbarea ritmurilor – făcută cu grijă astfel că aproape nu găseşti două poeme alăturate turnate în aceeaşi formă prozodică. Până şi pe „foaie verde” Marian Ilie îl prinde în altceva decât ştim: „Foaie verde-a dorului de câmpie/ mândra mea şi-al nimănui aspru vânt/ te mai caut prin oraş întrebând/ piatra albă de sub paşi de te ştie”. Un astfel de enunţ poate fi „scandat” , dactilele din mijlocul versului fiind ca o sarabandă/ melopee a aşteptării. Acest „kief” al formelor duce la un nesfârşit ceremonial de zicere; este o energie debordantă, o înfrigurată dorinţă de lăcaş, de odihnă tihnită într-o zbuciumare interogatorie esenţialmente dedusă cultural şi adusă în viaţă cu patimă oarecum sălbatică. Pentru autor, poezia încatenează, aşează curgerea în rosturi, nu potoleşte sentimentul ci-l mlădiază menţinându-l în timp. Şi iată-l pe poet, după „amintirea Paradisului”, coborând în arenă cu un nou volum, acesta pe care-l avem în mână intitulat „A doua Scrisoarea III” – unde ne deapănă tristeţi din valea plângerii. Este un alt Marian Ilie în aceste furii vaticinare cu aluzii la marii pamfletari ai literaturii, cu invocaţii, încercări de parodie eroică, imitaţii ale formei pentru a regăsi fondul?
Revolta pare a fi cuvântul care domină – o revoltă care răvă şeşte, care abia se mai regăseşte în forme, care se vrea miez de ev aprins (Labiş). Te întrebi de unde şi de ce acest salt de la primul volum la al doilea, ce le leagă în fond, ce le deosebeşte, care va fi evoluţia poetului de acum înainte? La o lectură liniştită, calmă – adică, neapărat la a doua citire a textului, căci prima îţi dă frisoane – vezi că aceeaşi preponderenţă a formei iese la iveală ca pretext constructiv. Practic, şi în imitaţii, şi în „parodie” Marian Ilie păstrează milimetric ritmul, rima, metrii rostirii, cultivă eufonia (mai ales rimele interioare), alunecarea pe cuvinte – atrăgându-ţi atenţia că nu ai de-a face cu ieşiri bruşte, nu e vorba de o poezie spontană – ci mult merşteşug şi multă răbdare s-a cheltuit la facerea poemului. Că uneori se sare peste cal, rezultând ceea ce pe vremuri se numea „text de brigadă” sau acum se consumă pe la televiziuni sub formă de pamflet băşcălios, că pe alocuri eroicul se odihneşte în secvenţe de acest fel, este adevărat – dar şi această facilitate pare căutată, în virtutea aceleiaşi preeminenţe a formei ce domină intenţia constructivă. Este şi „satiră” şi „umor” în furiile acestui volum inspirat, parcă, de patronul numelui autorului – dar este şi o mare furtună sufletească, nepotolită, iscată nu din senin ci din îndelunga răbdare a nedreptului vieţii. Nu veţi găsi, însă, răutate, urgie, urât, vorbă grea: răul nu încape în forme, adică nu este frumos, „formosus” – iar autorul este dominat, este subjugat principiului activ al formei – care-l obligă la creaţie, nu la demolare.
Lasă un răspuns