Consideraţii critice: „DEALUL” şi „MĂRTURISITORII” de Aurel BRUMĂ

Prof.univ.dr. Nicu GAVRILUŢĂ, filosof, antropolog, eseist:

Dealul este o carte tip provocare venită de la un autor cu trăiri intense, cu imaginaţie, uneori imaginaţie fabuloasă, de basm, cu creativitate şi cu o reală provocare pentru fiecare dintre noi. Aş încerca şi cred că am şanse mari să câştig , să pun un pariu cu dv. că dacă vom citi această carte şi peste patru-cinci zile ne revedem în aceeaşi formulă în sală, fiecare poate veni cu grila personală de lectură, de înţelegere, de interpretare. La rându-mi am propus un model de înţelegere şi de interpretare a acestei cărţi, chiar în prefaţa pe care o semnez. Şi am spus aşa, că “Dealul este o entitate stranie, complexă, provocatoare şi multidimensională”.

Înainte de toate poate că acest “deal” este un deal şi nimic mai mult: o movilă uriaşă de pământ, de lut, care răspunde straniu, neaşteptat, la provocările noastre şi la viaţa de zi cu zi. Apare de nicăieri, brusc în mijocul unei comunităţi din Guguete, cum spune Aurel Brumă, şi rămâne acolo. Un alt tip de interpretare ar aduce acest deal sub un scenariu satiric, umoristic în ultimă instanţă, sintetizat de autor într-o spusă foarte concisă: un personaj din roman, “Ion, urcă Dealul iar dealul urcă cu Ion”. De aici plecând construim un scenariu. În al treilea rând, aş zice eu citind şi răscitind paginile din această carte, de două ori am citit-o, dealul respectiv este un simbol. În ultimă instanţă el adună la un loc, camuflează frustările, durerile, neîmplinirile, ratările unei comunităţi întregi. El este un simbol al unui rău din noi înşine dar poate şi al unui rău din lumea de dincolo. Avem argumente în carte, în acest sens. În mod sigur, în al cincilea rând, este simbolul unei vieţi spirituale pe care o trăim după putinţa noastră, fiecare. Altfel spus, dealul exterior este expresia în vizibil, în timp şi în istorie, a unui deal interior, a unui glob spiritual – am spus eu, un fel de “coasta Boacii” pe care o purtăm în suflet fiecare dintre noi, fiind un spaţiu al geografiei sacre prin care ne regăsim oriunde am fi în această lume. Ei bine, nu în în ultimul rând, al şaselea, în ordinea stabilită de mine, Dealul – acest roman cu personajul său mitologic, nu este doar o realitate complexă şi provocatoare dar şi multidimensională.

În finalul romanului Aurel Brumă m-a surprins prezentând acest deal ca un fragment al unei realităţi cosmice vechi, ancestrale dar multidimensionale în acelaşi timp, ca şi cum, spun eu, un admirator al lui Culianu (citind “Călătorii în lumea de dincolo”) acest deal ar fi în lumea noastră tridimensională un deal propriu-zis dar într-o lume cvadri şi multidimensională ce-ar fi un asemenea deal? Ar fi poate un fragment dintr-o entitate misterioasă, stranie, care are alte legi de a vieţui şi de a ne provoca pe noi toţi. Cert este că dincolo de aceste posibile interpretări pe care textul mi le-a adus mie în atenţie, în minte, în faptă, dealul acesta camuflează şi tradiţia populară românească, obiceiurile, tradiţiile noastre. Aurel Brumă amestecă într-un mod elegant, inspirat, şi pe alocuri magistral, aşa am scris şi aşa spun, experienţa lui proprie de viaţă cu tradiţiile culturale legate de divinaţie, de exemplu. Două personaje de aici, Sara împreună cu Iza, stau amândouă sub semnul unor practici spirituale de divinaţie şi eu am găsit aici fragmente din viaţa, să spunem, de cercetător şi pasionat al fenomenului culturii populare, respectiv idei foarte ingenioase despre aceste practici străvechi culturale care au ţinut şi încă mai ţin la un loc anumite comunităţi.

Verbul, scriitura sunt de cele mai multe ori nu doar reuşite ci exemplare. Nu e locul meu ca profesor, ca prefaţator, dar dintre dv. sunt oameni mult mai inspiraţi, mai potriviţi, să aleagă fragmente din roman, să le prezinte, să le citească şi în felul acesta să vă convingă, să vă provoace   pe fiecare dintre dv., să citiţi această carte fie pentru frumuseţea verbului, pentru reuşita scriiturii, fie (el o şi spune, o şi scrie), pentru ingeniozitate, pentru creativitate, fie pentru a ne readuce în atenţie anumite provocări de ordin spiritual şi religios, aşa cum mi-am permis eu să citesc acest roman.

Mărturisitori. Aurel Brumă este un om puţin gelos pe unii dintre noi din această sală. Zice aşa: “ar trebui să fiu trist dar în realitate eu sunt un om fericit fiindcă stau alături de unii oameni care mărturisesc”. Şi mărturisesc, dacă nu într-un mod genial, atunci într-un mod foarte convingător, substanţial, profund. Mărturisesc adevăruri de viaţă trăite dar şi forme ale excelenţei profesionale. Iar autorul cărţii se consideră un privilegiat, alintându-se un pic, că a stat alături de acei mărturisitori, de unele dintre personajele celei de a doua cărţi, chiar aşa intitulată: Mărturisitorii.

Eu aş spune că e mai mult decât un însoţitor, el însuşi este un mărturisitor iar pentru el şi pentru personajele celei de a doua cărţi, Mărturisitorii, am scris aşa: Cei ce comit delicte valorice (apropo de subtitlul cărţii Mărturisitorii din prima carte, “Delictul valorii”, Editura Performantica, 2013) sau cei care mărturisesc dacă nu genial cel puţin consistent, substanţial, profund, riscă ceea ce Aurel Brumă numea starea de infinit sau nemurirea. Mori inevitabil în lumea de aici dar rămâi sau ai speranţe să rămâi în memoria celorlalţi, sporeşti aluatul statuilor, cum spune amagistral Aurel Brumă, sau, de ce nu, pot deveni ei înşişi statui. Eu doresc ca aceste personaje din carte să câştige pariul cu nemurirea şi mărturisitorii din această carte să atingă într-adevăr această stare de infinit.

Numele lor le voi cita acum, în încheiere: Cela Neamţu, Jan Hurjui, Vasile Coţofan, Ilie Bostan, Anton Durcovici, Grigore ilisei, Liviu Miron, Aurica Ichim, Daniel Corbu, Iftimie Nesfântu, Constantin Moşei, Irina Polizu, Ion Solcanu, Dan Mateescu, Emil Coşeru, Lorin Cantemir, Ştefan Pintilie, Dumitru Vacariu, Mihai Baltag, Nicolae Creţu, Mircea Mihăilescu, Emil Gnatenco, Constantin Bardan şi Costel Pătrăşcan.

Prof.univ.dr. Emil COŞERU, actor la Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri”, Iaşi:

Înainte de a lectura din cartea lui Aurel vreau să vă spun că suntem foarte mulţi tecuceni aici. Nu ne-am cunoscut la Tecuci. Eu am făcut liceul la Galaţi, Aurel în altă parte dar noi ne-am iubit între noi. L-am stimat şi-l iubesc, vă spun public pentru prima dată, în momentul când l-am întâlnit pe dl. Brumă la Radio, unde avea o emisiune minunantă, unde avea un umor cu totul special şi era singurul care avea umor în zona respectivă, un camarad minunat şi de fiecare dată când ne-am întâlnit (şi nu ne-am întâlnit de multe ori, fiecare alerga în stânga, în dreapta, aveam problemele noastre, dar de fiecare dată Aurel Brumă a rămas un porieten adevărat, un scriitor adevărat, un om în care poţi să ai încredere, ca în toţi tecucenii, şi-i doresc mai departe succes şi viaţă lungă.

Mihaela GRĂDINARIU, critic şi cronicar literar, poetă:

Pe Aurel Brumă îl cunosc doar de vreo trei ani şi bineânţeles că o parte dintre dv. veţi spune: cum de îndrăznesc să vorbesc despre un om pe care îl cunosc doar de 3 ani! Dar tot dv. o să-mi daţi dreptate atunci când o să vă aduceţi aminte că, măcar odată în viaţă, vi s-a întâmplat să aveţi o fărâmă de clipă în care să cunoaşteţi pe un om mai bine decât l-aţi cunoaşte o viaţă întreagă mâncând acel sac de sare care, uneori, poate să fie foarte amară.

Ceea ce m-a captivat la Aurel Brumă a fost extraordinara lui forţă interioară care se manifestă destul de rar şi destul de puţin vizibil. Eu am reuşit să o găsesc în două direcţii care se împletesc foarte frumos una cu cealaltă: în emisiunile de televiziune şi în cărţile pe care le scrie.

Mărturisitorii. Aş vrea să vorbesc mai întâi despre cartea de interviuri, Mărturisitorii, volumul al doilea, unde Aurel Brumă pune întrebări cu rost, cu miez şi cu şart şi aşteaptă şi primeşte răspunsuri pe măsură. Nu este deloc uşor pentru un realizator de emisiuni radio-tv să stea faţă-n faţă cu invitatul său la o masă în teorie rotundă dar care de multe ori poartă în sine invizibile colţuri. Şi atunci arta de a pune întrebări este egală cu arta de a aştepta şi, mai mult, de a provoca răspunsuri. Cei ispitiţi de Aurel Brumă în această carte sunt mărturisitorii existenţei în viu, sunt acei oameni care ştiu să dezvolte vinovăţii superbe şi care, printre noi, îşi poartă statuile. Statui pe care nu le vedem dar care, cu ajutorul acestor întrebări ispititoare ni se relevă într-o lumină anume, la un moment dat al existenţei noastre. Oamenii din această carte se cunosc şi se recunosc. Se întretaie în răspunsuri. Oamenii aceştia poartă cu ei darul de a vedea ceea ce este frumos nu doar în sine, ci ceea ce realizează frumos şi cei din jurul lor. Este un dar rar acela de a recunoaşte ceea ce fac frumos şi ceilalţi. Cartea este una despre Calea Regală a darului, a artei, a darului cel mai frumos pe care un om îl poate face semenilor: căutarea sacrului, găsirea într-o formă sau alta a acestui sacru şi dăruirea acestuia celorlalţi spre împărtăşire, spre comuniune, spre împreună lucrare.

Este o carte în care se vorbeşte foarte mult despre cultură, despre pseudocultură, despre impostură şi despre alte răni de care, uneori, ne ferim, pe care, alteori, ne facem că nu le vedem, răni cu care avem curajul să luptăm mai rar. Ca metafore revelatorii în această carte de interviuri am descoperit cu uimire casa părintească şi odăjdiile casnice, ţesute, am descoperit ca centru al lumii din volumul de interviuri Muntele şi Dealul care trebuie mereu urcat şi care, veţi vedea în roman, creşte, urcă şi el odată cu omul care urcă. Am descoperit largul din strâmtul apropiat şi Duhul Pământului care cheamă la el Duhul Cerului ca să ne soarbă într-o ascensiune permanentă.

Dealul. Cea de-a doua carte, sub formă narativă de data aceasta şi cu suprainstanţă narativă ca blestem sau ca binecuvântare – “Dealul” Guguetelui: Dealul care dă porunci, cheamă la el, ia viaţă desprinzându-l pe om de sinele personal, care dă viaţă… Dealul care este, la prima vedere, o movilă stearpă dar care nu miroase a moarte. De altfel eu cred, cum spunea undeva Aurel Brumă, că nu e un deal ci o făcătură. Autorul dezvoltă aici un imaginar personal foarte interesant, cu o fizionomie specifică, în care marginea şi centrul se joacă unul cu celălalt. Strategiile discursului său narativ sunt foarte interesant jucate. Un timp care se contractă şi care se dilată, personaje care apar şi dispar, e o plimbare printr-o pădure unde, de după fiecare copac ne pândeşte o parabolă şi nu ştii dacă, după celălalt copac, nu te pândeşte continuarea la această parabolă şi, după un alt copac, vine o altă parabolă care răspunde primei parabole. Iată că aceste parabole ramificate, cu o structură fractalică, răspund şi rezonează în fiinţa fiecăruia dintre noi. Iar această carte despre ştiut şi despre neştiut, despre scris şi despre nescris, despre goluri şi plinuri, despre aşteptări, despre creşteri şi descreşteri, iată că respectă modelul cucutenian al spiralei.

Cu ce vom rămâne noi în această seară în afară de această întâlnire? Sper că vom înţelege că scriitorul Aurel Brumă este un traducător magistral al lumii acesteia, un traducător ce “traduce” lumea pre limba şi pre sufletul nostru. Vom pleca de aici mai sărăciţi de tăcere dar mai îmbogăţiţi cu un Deal Personal. Şi sper ca această lectură la care vă invit prin cele două cărţi să constituie începutul unui pelerinaj personal iniţiat de scânteia care se numeşte Aurel Brumă.

Prof. univ. dr. Nicolae CREŢU, critic şi istoric literar:

Am avut precauţia să-l rog pe Aurel Brumă (şi de o la o anterioară lansare, şi atunci l-am rugat tot aşa), să mă lase ultimul. Nu pentru că aş întârzia totdeauna, întârzii dar nu totdeauna, ci pentru că, în definitiv, este mai bine să vorbeşti după ceilalţi colegi de echipă de lansare, co-lansatori, pentru că multe lucruri esenţiale, importante se spun deja, şi pentru că acelea care sunt importante şi nu au fost încă spuse, pentru ele îţi rămâne mai mult timp deşi, în ansamblu, ar fi mai puţin decât adacă ai fi vorbit la început.

E o carte pe care Aurel Brumă (cred c-a fost ideea lui) a avut această foarte bună iniţiativă, de a oferi celor care n-au citit-o încă, prin eşantion, cu vocea unui actor, prieten de o viaţă, unul dintre actorii de frunte ai Naţionalului ieşean, maestrul Emil Coşeru. E foarte bună ideea pentru că, de obicei, lansările se fac cu cei care vorbesc despre şi cu potenţialii cititori de partea cealaltă. Este o medie, şi cei care am apucat să citim deja cărţile lansate şi cei care nu le-au citit incă şi sunt printre apropiaţii autorului care au citit una sau amândouă aceste cărţi, eşantionul acesta este foarte bine venit. Cel care trebuie să vorbească primul prin intermediul unei voci de artist de pildă ca astăzi, este tot autorul ale cărui cărţi se lansează. Şi indiferent cine dintre lansatori vorbeşte ultimul, ultimul cuvânt este tot al autorului. Cel mai important este ca lansările să fie adevărate, incitante invitaţii, ″provocări″, ispitiri către lectură.

Dealul. Am vorbit şi despre cartea lui anterioară pe linia romanului, pe linia prozei de ceva mai mare amploare, însă Aurel Brumă nu scrie lăbărţat, nu scrie pe sute de pagini fără substanţă. Manolo – o carte foarte puternică şi aceea. Şi sunt convins că aceste două cărţi, şi-i doresc să fie cât mai multe pe aceeaşi linie şi cel puţin la acelaşi nivel, îi asigură deja un loc de frunte în proza românească de azi. Eu nu mă feresc să spun vorbe mari. Cred în butada pe care am auzit-o de la Alexandru Paleologu dar ar putea să fie şi a altcuiva (mi-ar suna foarte bine şi în franceză, aceeaşi butadă) şi Paleologu continua: “mari să fie, dar nu goale”! Când este cazul nu trebuie drămuite elogiile. Dar ele trebuie să aibă acoperire în realitatea operei.

Dealul este o carte pe care e greu s-o clasez ca roman. Eu cred că este o parabolă şi, sigur, formula parabolei este foarte frecventă în roman, în romanul modern şi post-modern, dar e o parabolă în care autorul bate şaua parabolei, ca să înţelegem ceva ce nu este explicit spus în partea iniţială, mai narativă, din Dealul. E spus mult mai direct, chiar dacă şi acolo încă metaforic, în Lost, care este partea a doua din Dealul.

Da, Guguete, un sat imaginar, autorul este proprietarul acestui sat şi al dealului. Sunt ale lui. Fac parte dintr-o geografie a imaginarului. Se mai întâmplă şi pe la alte case.

Şi un Autor ca Thomas Hardy era proprietarul unui comitat imaginar, inexistent, al Angliei timpului lui. Şi americanul William Faulkner este proprietarul unui ţinut imaginar din sudul Statelor Unite.

Dealul e acolo, lângă sat, lângă Guguete. Instigă pe toată lumea. A devenit, vorba profesorului Tipar, un personaj care trece repede prin pagină, a devenit un brand turistic, care îi face pe mulţi artişti, scriitori, jurnalişti, oameni de ştiinţă chiar, să vină la Guguete, atraşi de enigma acestui deal, un deal pe care nu creşte nimic, cum spune una dintre primele voci.

În cartea asta există o stereofonie a vocilor, există o anumită orchestrare compoziţională a acestor voci, care sunt toate inserate pe un fond al vocii naratorului suprem. Dar toată această distribuţie de voci are un rost extraordinar de important pentru că parcurgem alături de astfel de voci, datorită autorului care a realizat montajul, parcurgem un soi de trepte sau, dacă vreţi, metaforic, nervuri ale acestei structuri de text frunză. Observaţi nervurile oricărei frunze, frunza repetă pe linia fractaliilor lui Mandel Brooke ceva din înfăţişarea copacului însuşi. Da, există nişte nervuri, există nişte ramuri, nişte pivoţi ai acestor voci şi ai mărturiilor pe care aceste voci le depun: nu atât afirmative, ci interogative, în ceea ce priveşte identitatea minerală, anorganică, a acestui deal. Aceea interesează pe oamenii de ştiinţă, geologi şi alţii care vin să cerceteze lucrurile la faţa locului. Şi mai e identitatea simbolică a acestui deal. Nu e un deal – observaţi forma articulată a titlului, e Dealul! E o unicitate aici, e ceva irepetabil, nu e ceva care aparţine nici realului, nici unui transfer in mimesis din real în ficţional. E, de fapt, eu cred, un miez himeric pe care autorul l-a creat şi către care conduc absolut toate firele, nu numai din prima parte intitulată chiar Dealul, ci şi din a doua parte intitulată, Lost, titlu care, pe cei mai mulţi dintre noi ne trimite la un serial american, Naufragiu şi aşa mai departe, Lost – pierduţi, dar care priveşte de fapt o pierdere de alt soi. Şi răspunsul întrebării, nu un răspuns definitiv dar cel puţin un răspuns ipotetic, pe care vi-l propun pe arcul voltaic al raporturilor dintre cele două părţi, (Dealul – Lost) ţine tocmai de rolul acesta stimulativ al enigmei Dealului, nu un deal oarecare, repet, şi de cealaltă parte ideea amară care este prezentă şi în cărţile jurnalistului Aurel Brumă că pierdem din prostie, din tembelism, din iresponsabilitate, din lipsă de cultură şi de educaţie, pierdem în fiecare clipă imens, din potenţialul românesc. Îl pierdem în neştire, îl pierdem într-o veselie, cu ajutorul, mai ales, al televiziunilor de proastă calitate – care sunt majoritatea, nu puţine, majoritatea – instrumente de prostire în masă. Zi de zi, ceas de ceas. Pe toate căile, pe toate temele – fabrici de minciuni, şi parol, boîte a parole, cutii cu vorbe goale. Oamenii din sat, ţăranii, sunt oameni ai terei, (Terra, ţară-ţărani). Nu preţuiesc Dealul. Pe dealul acela cum spune o voce la început, o voce ascultată de repoteriţa amatoare, diletantă, care este Iza, handicapata (ironie blândă, ironie amabilă a naratorului lui Aurel Brumă), o babă smochinită îi vorbeşte despre deal ca despre un pământ fără rost. Pe el nu creşte nimic, nu creşte fir de iarbă, nici pirul, spune baba. I se pare ei, a auzit ea prin sat, (metafora lui Aurel Brumă spune aşa: ″vorba desculţă″ , vorba descălţată e gura satului, gura anonimă a comunităţii rurale) că se aude ţipăt supţire şi nu subţire, acolo pe deal. Şi ţipătul acela supţire îi face pe unii bărbaţi să se ridice de lângă femeile lor, din pat, noaptea, şi s-o ia către Deal aşa, ″năuci″. Dar nici baba nu-i sigură fiindcă este întrebată de reporteriţa Iza: Ai văzut dumneata? Cum să văd? – îi răspunde bătrâna. Aşa se zice. Vorba descălţată. Ea o citează. Şi-i zice, bărbaţii aceia care o iau spre deal, cine ştie, până la deal sunt câteva crâşme şi câteva vădane. Aşa că nu se ştie care-i direcţia, spre care deal merg bărbaţii ăştia năuci care merg în direcţia lui. Asta-i o variantă, o versiune a imaginii Dealului. Există şi alte versiuni, există şi alte ipoteze, există şi cercetări ştiinţifice. La un moment dat, spre final, se vorbeşte despre originea extraterestră a acestui deal, a materiei lui anorganice. Dar eu pe Aurel Brumă nu-l ştiu sefist. Poate a scris ceva proză care se apropie, se joacă şi cu sience fiction -ul. Dar aici este interesant finalul în care se vorbeşte despre originea extraterestră pentru că este cu siguranţă o probă şi de ironie şi de umor. În combinaţie cu umorul ironia nu muşcă. Ironia se îmblânzeşte. E o ironie apropo de faptul că pe pământ nu sunt suficient oameni inteligenţi care să înţeleagă acest tâlc al dealului. Şi eu cred că tâlcul dealului este între aceste variante care sunt mult mai multe în legătură cu dealul, cu ce se întâmplă acolo. Lutul luat de un olar dispare noaptea , se retrage. Groapa din care a scos lutul de acolo, de pe dealul acela enigmatic este acoperită, ca şi cum lutul s-a întors la locul lui.

Extraterestru sau nu, Dealul acesta îmi pare atât hieroglifă cvasi-narativă şi, de fapt, un catalizator al neliniştii întrebărilor. Toţi se-ntreabă: minţi mai simple sau minţi mai evoluate. Savanţi, cercetători, Profesorul J, doctorul care îl salvează pe copilul grav bolnav datorită faptului că ″a linchit″ din lutul Dealului, doctorul Aftenie, se pronunţă şi ei cu privire la enigma acestui deal. Enigma şi jocul acesta al ipotezelor şi al vocilor în stereofonia amintită, toate acestea alcătuiesc la un loc un fel de caleidoscopie a faţetelor menite să trezească în noi neliniştea acestor întrebări despre ce pierdem. Când apare acut această problemă? Atunci când o mare companie străină e dispusă să plătească mult ca dealul să intre în proprietatea lor, să fie escavat şi transportat în străinătate.

Eu am citit cartea lui Aurel Brumă şi fără nici o exagerare şi fără nici o intenţie de a-l flata, are calităţi, calităţi importante de scriitor, nu e nevoie să-l flatez nici eu, nici altcineva, am citit această carte cu aceeaşi încântare şi cu aceeaşi preţuire pentru ficţiunea care trezeşte în cititor sentimentul ataşamentului la acest pământ, la această ţară, la istoria ei, la limba ei, la cultura ei, la valorile ei.

Mărturisitorii. Una din cărţile lui de jurnalist este intitulată amar-ironic ″Delictul valorii″. Într-o ţară în care ticăloşii fac tot felul de artificii, valoarea devine un delict. Aurel Brumă, aşa cum îl vedeţi, e un luptător. Nu vă uitaţi la faptul că nu e prea sus pe verticală, ca înălţime. E un luptător. Un îndrăzneţ, un ins care nu tace. Şi ar fi bine ca România să aibă mult mai mulţi oameni (şi oameni de cultură în special, şi oameni din media) care să nu mai joace rolul acesta pervertitor pe care îl joacă, din păcate, mare parte din media în momentul de faţă, oameni care nu tac, care spun adevărurile şi care le mai aduc aminte românilor că trăiesc pe acest pământ, că Dealul – himeră – hieroglifă din cartea lui Aurel Brumă vrea să ne aducă aminte de acest spaţiu consacrat şi să ne facă să dăm ce-i mai bun în noi nu pentru cariere, nu pentru premii, nu pentru titluri ci pentru prezentul şi viitorul acestui neam.

Prof. dr. ing. Boris Plahteanu, Directorul Editurii Performantica:

În primul rând ţin să vă mulţumesc dv., celor care aţi dat curs invitaţiei noastre, autorului şi celor care s-au străduit să pună în pagină şi să dea lumină acestor cărţi, pentru c-aţi venit aici şi pentru a arăta relaţia dv. de iubire cu cartea, şi, de ce nu, de afecţiune, nădăjduiesc, pentru autor. De asemenea ţin să mulţumesc gazdei, în special spaţiului acesta care, de câte ori am participat la o manifestare de orice natură, a trezit în noi ceva în plus faţă de ceea ce eram capabili să facem. Şi în acest miracol de suflet şi armonie este cineva în jurul căruia nişte oameni bravi au făcut România aceasta. Alexandru Ioan Cuza şi Muzeul Său. De asemenea mulţumiri gazdei noastre, amfitrioana de astăzi. De fapt eu am venit aici… şi este o glumă a unui om care se duce la preotul duhovnic, cel care îl mai întreabă câte ceva din ce a mai realizat. Şi spune acela, părinte, eu am venit aici nu să mă laud ci să mă spovedesc.

Am venit în faţa dv să mă spovedesc pentru faptul că încă de la apariţia Editurii, şi asta înseamnă 1995, am gândit să spargem bariera care există între ştiinţă-tehnică şi marea cultură. Şi pentru că ştiu că n-o să mă pedepsiţi recunosc că îl iubesc tare pe Aurel, şi pe cei care vin la noi, la Editură şi scriu în spaţiul acesta mare al culturii şi noi suntem foarte fericiţi.

Se spune că Lev Tolstoi, când a văzut prima dată trenul, era speriat de suprapunerea de economie, de tehnică peste cultură. Nu trebuie să perpetuăm acest lucru iar ştiinţa, tehnica cu care Editura a pornit în planul ei de activităţi se mişcă greu fiindcă, ce să facem, se pare că partea tehnică este mai puţin abordată şi că noi suntem puşi aici ca să facem exploatarea maşinilor sau instrumentelor pe care alţii le crează.

Dl Brumă este demult aalături de noi, cei de la Institutul Naţional de Inventică. A făcut parte din primul colegiu redacţional al Revistei de Inventică care a apărut în octombrie 1989. Pe atunci gândeam că lucrurile se vor putea schimba şi că va putea apărea o astfel de deschidere fiindcă altfel ni se spunea că suntem nişte transcendenţi sau ceva în genul acesta. Apoi organizator, pe partea aceasta de redacţionare de radio, Aurel Brumă a fost prezent aproape la toate saloanele pe care le-am realizat (şi sunt anul acesta în număr de 19). Şi ne amintim bine de sâmbetele acelea frumoase şi Scutul Albastru, de la Radio, în care eram invitaţi deopotrivă şi poeţi şi scriitori dar şi ingineri, cei care gândesc şi cu mâinile.

Nu vreau să spun decât atât: mă bucur pentru această seară, vă mulţumesc din suflet pentru că mă ajutaţi să perseverez şi să continui în această operă, şi atâta timp cât Editura Performantica va trăi va face şi astfel de manifestări. Chiar mai des. Vă mulţumesc încă odată celor care au propus prin vorbe frumoase să fie citită Cartea.

Prof. univ. dr. Traian Dinorel STĂNCIULESCU, filosof, eseist, semiotician, poet:

Cred că dintre toate spaţiile pe care le putem aşeza aici, acum, pentru salutul nostru, acela al istoriei este mai potrivit. Al istoriei, salutându-vă aşa cum ar fi făcut Decebal sau aşa, cum Traian ar fi salutat, sau aşa, cum acum ne îmbrăţişăm. Şi ne îmbrăţişăm fără nici o altă oprelişte fiindcă nu ne este teamă. Pentru că temerea, aşa cum a rezultat din sensul celor deja spuse, este înlocuită cu iubire. Aţi văzut dialogul dintre Cel care se teme şi Cel care nu se teme, deschizându-se. Chiar dacă lumea încă nu ştia între a nu fi temător şi a fi, între a iubi şi a nu iubi, chiar dacă lumea poate fi împărţită, cum o spune Poetul, între îngeri şi cei care cred că pot fi ei înşişi îngeri, aşa cum o face Aurel Brumă şi noi cei care îi suntem alături. Pentru că vorbind despre Deal gândeam în clipa aceea că implicit trebuie să vorbim despre Vale. Pentru că întreaga noastră istorie se subordonează acestui mers înainte. “Deal – vale, deal – vale“, a spus-o Blaga. “Intrarea în istorie, ieşirea din istorie” – a spus-o Brâncuşi în termenii naştere, maturitate, moarte, odată cu Eminescu căci, într-adevăr, toţi se nasc spre a muri şi mor spre a se naşte. Deci iată o dimensiune pe care nu mă îndoiesc că, istoric, am putea-o găsi în cartea lui Aurel Brumă, pentru că el este una cu istoria neamului. El este român. Şi nu se sfieşte să spună că are încredere în valorile de neam.

“Vale” – “oare?”, adică “Delictul valorii”.   Există un delict al valorii? Adică dacă aş vorbi limba veche a bătrânilor, limba întoarsă pe dos, aş spune: oare vale?, adică oare-sus? Chiar dacă ştiţi sensul glumeţ al gândului, domnul Aurel Brumă este un gânditor cu zâmbetul pe buze. Semnificaţia Coloanei ar fi aceasta: când i-a fost românului mai bine, l-a strâns cineva în gâtuitură. Dar învăţând din această curgere, dacă avem valoare, avem de toate celelalte. Şi el spune că este fericit pentru că trăieşte printre statuile acestui neam. Dar sunt statui vii, adică nu sunt întemeiate pe socluri, cum ar face unii ci sunt cei pe care el îi ia în seamă ca mărturisitori.

Acum am asistat la o pervertire sau hai să spunem o inversiune a sensului, pentru că, întâi de toate, scriind Dealul el s-a postat pe soclul fără de soclu al celui care mărturiseşte, adică a devenit el însuşi unul dintre mărturisitorii săi. Eu nici n-aş spune “mărturisitori”, aş spune “împărtăşitori”. Este un cuvânt mai adânc, mai profund. Pentru că toţi cei care i-au stat alături, răspunzându-i întrebărilor pe care dinlăuntrul fiinţei le-a formulat, au mărturisit. Şi vă rog să mă credeţi că nici un dar nu este mai înalt decât acesta: al creatorului care poate să dăruiască şi să se dăruiască mărturisind. Iar darul pe care l-a făcut Aurel Brumă scriind: ne-muritori, vedeţi “ne“- ul acesta, “nu“-ul acesta, adesea ne fiinţează istoria blocându-ne dar, spune, putem să-l transformăm din “muritori” în “nemuritori”. Sigur că avem fericiţi şi nefericiţi şi aşa mai departe; (am cuvinte care m-au amuzat: “simţitor” şi “ne-simţitor”) dar pozitivul gândului său rezultă din aceea că este deschis la celălalt, nu porneşte de la sine însuşi ci de la cel pe care îl are în faţă. Avem privilegiul de a-i răspunde prin “Trupul cuvântului” – aşa a intitulat dialogul nostru, şi am înţeles că întrebările pe care le formula plecau de la mine către domnia-sa şi nu viceversa. Aurel Brumă a aşteptat pe celălalt (ca să-i preia cuvântul, gândul şi să-l ducă mai departe). Este o artă, aş spune arta conversaţiei, dacă vreţi. Ei bine, mărturisind toate acestea a reuşit să-şi asume valori simbolice pe care le-am citit cu mare drag punându-i titlurile alături: ” Aluatul statuilor “, “Tapiserie la două inimi”… Am putea să le citim ca pe nişte titluri de poem. Şi atunci m-am gândit că noi, cu aceste titluri, venim în lume. Viaţa noastră (şi transpare ideea de nemuritor din acest gând), viaţa noastră este ca un cuprins de carte cu care noi venim pentru a-l împlini prin frunzele sale, prin foile sale, prin datele sale.

În această împrejurare trebuie să fim asemeni celor care alături, spiţă lângă spiţă, determină rotirea unei roţi. Să fie aceasta istoria neamului? Istoria lumii? Nici nu mai are importanţă: ne rotim! Dar într-un singur sens, al aceluia de a fi împreună. Ştiţi ce înseamnă împreună? Înseamnă a fi în iubire. Findcă dacă la începutul tuturor începuturilor, şi domnia-sa se întoarce simbolic şi la acestea, n-ar fi fost cele două particule care să se iubească, prin datul: Să se facă lumină! Să se facă armonie!, încă ar fi un haos. Şi în această conjunctură îngăduiţi-mi să recuperez esenţa gândirii unei cărţii, a celeilalte şi a vieţii care stă pentru ele. Pentru că sensul întrebării: oare cele două cărţi nu sunt una, m-a bucurat şi eu zic că da, pentru că şi acestea, şi cea de dinainte, şi alta care se adaugă, sunt tot una, adică omul, gândul, stilul – toate laolaltă. Şi având toate acestea laolaltă eu mă gândesc la noima pe care o transmite prin gândurile, întrebările, şi răspunsurile implicit formulate şi care este aceea ca noi toţi, oameni muritori, să devenim cumva nemuritori. Nu numai prin ceea ce facem ci şi prin datul de a fi aşa.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*