Scaunul și Așezarea de-a lungul istoriei la poporul român (1)

Scaunul lui Dumnezeu (Aluniş)

Scaunul lui Dumnezeu (Aluniş)

Scaunul avea să fie primul element de mobilier ce apare în vatra locuită de fiinţa umană bipedă ce, din când în când, simte nevoia să îşi odihnească membrele inferioare supuse unui mai mare efort după căpătarea verticalităţii. Dacă mersul în patru labe echilibra natural greutatea omului distribuind-o către toate cele patru membre, câştigarea poziţiei bipede avea să fie făcută prin sacrificarea membrelor inferioare ce trebuiau să suporte acum întreaga greutate corporală. Statul jos avea să aducă şi sedentarizarea, organizarea statală, statornicia. Omul avea să devină „aşezat la casa lui”, „cu scaun la cap”.

În istoria mobilierului se menţionează că istoria mobilei începe cu Antichitatea, deoarece din această perioadă datează primele semne ale dezvoltării gustului pentru fast în decorarea şi mobilarea locuinţelor. Înainte de Antichitate, comunităţile primitive ale Paleoliticului şi Neoliticului se adăposteau în peşteri, intervenind foarte puţin asupra condiţiilor oferite de natură. Oamenii se multumeau să adune câteva pietre în jurul focului sau, în zonele calde, să ridice adăposturi din crengi împletite şi frunze, sprijinite la colţuri pe pari. În Neolitic, familiile de păstori şi agricultori construiau colibe cu pereţi din crengi sau pietre lipite cu argilă. Antichitatea a adus o dezvoltare considerabilă în privinţa construcţiilor de locuinţe şi a mobilierului, despre care vom vorbi în cele ce urmează.

Arheologii au descoperit că în Egiptul antic se construiau acum 6000de ani locuinţe din cărămidă nearsă, cu elemente de structură din lemn. Abia două milenii mai târziu au început să se dezvolte mari oraşe, cu reşedinţele somptuoase ale clasei dominante. În palatele egiptene apar primele piese de mobilier din lemn de cedru, vopsit şi cu diferite încrustaţii din pietre semipreţioase, sidef şi ceramică. Dintre aceste piese de mobilier, multe s-au păstrat până în ziua de azi, în tezaurele regale descoperite în mormintele faraonilor: scaune cu spătar, taburete simple sau pliante, tronuri impunătoare (Tronul lui Tutankamon; 1341-1324 î.Hr, canapele, paturi sau divane ce imitau prin forma lor silueta unor animale, lăzi sau laviţe. Este important de menţionat faptul că mobila egipteană a influenţat mult dezvoltarea mobilei din arealul civilizaţiei greceşti şi romane şi a constituit principala sursă de inspiraţie ale „stilului Empire” din Europa, de la începutul secolului al XIX-lea. Din zona Asiei Occidentale a civilizatiei Babiloniene şi Asiriene, cel mai distinctiv obiect de mobilier a rămas tronul împodobit cu perne bogat tapisate şi cu picioare zoomorfe ce imitau labele animalelor. În Grecia Antică mobilierul a evoluat, devenind mai confortabil. Tronul era acoperit cu blănuri şi piei de animale şi era rezervat stăpânului casei. Scaunele rezervate femeilor aveau planul de şezut şi picioarele create cu forme curbate, ceea ce le făcea mai comode şi mai elegante. Se mai foloseau destul de des şi taburete tapisate cu pânză sau piele, sau perne mari pe care se putea sta. Paturile erau înalte şi acoperite cu salteleaşezate pe chingi legate de cadrul acestora. Mesele erau de formă rectangulară sau ovală şi nu foarte înalte. Îmbrăcămintea, cât şi alte obiecte personale sau casnice se ţineau în lăzi (laviţe), pe care se putea şi sta. Romanii au preluat majoritatea pieselor de mobilier de la greci, printre care taburetul cu patru picioare şi scaunul pliant.

Jilţurile erau făcute din bronz sau marmură, cu elementele de susţinere în formă de animale reale sau fantastice. Paturile aveau forme diferite sau erau făcute cu un capăt mobil (rabatabil), pentru a fi folosite la citit, luat masa, dormit, fiind turnate din bronz. Dacă la greci mesele erau aduse în încăpere numai atunci când se lua masa, la romani acestea devine piesa de rezistenţă a mobilierului, fiind făcute din bronz, marmură sau lemn, dreptunghiulare sau rotunde. Mesele aveau trei sau patru picioare, ori erau susţinute pe capre (picioare în X). Picioarele se terminau în elemente artistice create în forme zoomorfe. Acest mobilier al civilizaţiilor din Antichitate a constituit o importantă sursă de inspiraţie pentru multe stiluri de mobilă dezvoltate mai apoi în întreaga Europă, începând din periaoda Renaşterii, până în zilele noastre.

În munţii noştri Carpaţi, pe culmi stâncoase ce oferă călătorului privelişti mirifice şi mai peste tot unde există chilii rupestre se află dăltuite aşa numitele Scaune de piatră, zise şi Scaunul lui Dumnezeu (la Aluniş) sau Scaunul lui Negru Vodă (la Cetăţuia).

În zona misterioasă a Ţării Luanei, acolo unde abundă grotele presihaştrilor cu mesaje scrijelite în piatră, pe raza localităţii Sibiciu, sau mai precis în vârful dealului de diatomită de lângă Burduşoaia din judeţul Buzău al Munteniei, se află multe scaune enigmatice săpate în roca de calcar, aflate atât la exterior, cât şi în interiorul chiliilor rupestre ce sfredelesc roca nisipoasă diatomitică sau pe cea calcaroasă. La Aluniş (în chilia mare, dar şi afară, la Dionisie, la Peştera, acestea sunt la interior. Aceste vechi biserici şi chilii săpate în stâncă, ale căror rămăşiţe se pot vedea şi astăzi sunt una din cele mai mari atracţii ale acestei zone din judeţul Buzău. Se spune că primele urme de locuire de aici datează din secolul III era noastră. Cea mai impresionantă concentrare de schituri rupestre se află aşezate în Masivul Ivăneţu, una din grupele montane cele mai puţin înalte ale Munţilor Buzăului. Aluniş, Nucu, Agatonul Nou, Agatonul Vechi, Peştera lui Iosif, Chilia lui Dionisie Torcătorul şi Biserica fostului schit Fundata, Uşa Pietrei şi Piatra Îngăurită sunt tot atâtea vestigii despre care unii istorici susţin că acestea reprezintă leagănul creştinismului din România. În aşezările rupestre din Masivul Crucea Spătarului (de la „spătarul” unui scaun? sau „cel ce asigură spatele cuiva”, „cel care asigură paza şi protecţia cuiva”) au locuit acum 1700 de ani primii misionari creştini sosiţi din Orientul Mijlociu, ca să propăvăduiască învăţătura lui Hristos. Dintre cele aproape 20 de aşezări monahale rupestre, cea mai veche este grota Fundul Peşterii, care a fost locuită încă din secolul VI Î.Hr. Aceasta are încrustate pe pereţi mai multe scrieri nedescifrate, dintr-un alfabet necunoscut.

Lângă comuna Şinca Veche din judeţul Braşov, sub dealul Pleşu, în cotul format de Munţii Făgăraş şi Perişani, la 45 de kilometri de Braşov şi la 22 de kilometri de Făgăraş se află mănăstirea rupestră Şinca Veche. Acesta este un vechi lăcaş de cult săpat în piatră, unde se vine pentru mister şi legendă. Numit „Templul Ursitelor”, „Mănăstirea Săpată în Piatră”, sau „Templul de la Şinca Veche”, acestui loc i s-a dus vestea ca lăcaş de reculegere şi rugăciune, de împlinire a dorinţelor bune şi de comunicare cu un alt plan. Acest loc de cult este catalogat de unii istorici cu o vechime de aproximativ 7000 de ani. El apare în acte în secolul al XII-lea şi este cunoscută, pe lângă numeroasele vestigii arheologice încă nevalorificate, graţie istoricului şi filologului român Gheorghe Şincai, a cărui familie îşi are rădăcinile aici. Mănăstirea rupestră nu poate fi datată cu precizie, dar mai are şi o curiozitate: are două altare, ceea ce îi face pe mulţi să susţină că nu are o origine creştină. Istoricii spun că templul este unic în lume, însă locul este controversat, iar opiniile sunt diverse. A fost folosit ca loc de refugiu şi rugăciune de către călugării ardeleni hăituiţi de Maria Tereza în anii 1700, pentru a trece la catolicism. Cu toate acestea, în nici una din încăperi nu există vreun semn al crucii. În schimb, în cea de a două încăpere – de dimensiuni mai mici -, cea care adăposteşte şi altarul acestui lăcaş, se află săpat pe perete un simbol asemănător lui Yin-Yang (o clepsidră) precum şi Steaua lui David, lucruri ce dau de gândit arheologilor, dar şi celor care studiază istoricul locului. Aici, la Şinca Veche, se află un bolovan dăltuit ca şi scaun, răzleţ şi nenumit, asemănător cu cel de la Nucu, Ruginoasa sau Piatra Rotării.

În comuna Cetăţeni din judeţul Argeş, la 20 de kilometri SE de Câmpulung şi la 47 de kilometri de Târgovişte se află Mănăstirea Cetăţuia. Este clădită pe vârful unei stânci şi atribuită de tradiţie secolelor XIII – XIV, aşa cum menţionează V. Drăguţ în 1976. Aşezată pe o culme de piatra aflată între Valea lui Coman, Valea Chiliilor şi apele Dâmboviţei, aceasta se învecinează la nord cu culmea Carpaţilor Musceleni şi spre sud cu Valea Dâmboviţei. După această culme ni se înfăţişează spre miazăzi o privelişte minunată: valea larg deschisă a Dâmboviţei şi şoseaua asfaltată care o însoţeşte până în depărtări. În timp ce în alte locuri-respectiv, Munţii Buzăului – bisericile rupestre pot fi reconstituite doar prin presupuneri şi ipoteze, având la bază puţine date materiale, există însă un grup de asemenea biserici rupestre care şi-au menţinut până în ziua de astăzi funcţiile de „Altar al Domnului”, acestea fiind situate într-un fel de „triunghi tainic”, într-o nişă ecologică ocrotitoare a obiceiurilor, datinilor şi tradiţiilor româneşti. Este vorba de zona Muscelului Muntenesc, iar bisericile rupestre aflate încă în funcţiune sunt: Mănăstirea Corbii de Piatră, Mănăstirea Nămăieşti şi Mănăstirea Cetăţuia Negru Vodă.

În acest Sfânt Locaş cu numele Cetăţuia lui Negru Vodă, îşi vor găsi refugiul de-a lungul istoriei, la liniştea zidurilor şi laolaltă în rugăciune cu sihaştrii, Nicolae Alexandru Voievod, Ioan Radu Negru Voievod, Vladislav Vlaicu, Vlad Ţepes, Mihai Viteazu, Matei Basarab la 1634, Constantin Şerban Vodă la 1658, Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu la 1690, din a cărui poruncă s-a pictat cel de al doilea strat în biserica din stâncă; Stolnicul Constantin Cantacuzino, la 1775; primul rege al României Carol I, ce a vizitat în câteva rânduri ruinele vechii cetăţi. În tradiţia locului se spune că pe culmea abruptă de piatră ce se înalţă între râul Dâmboviţa şi pârâul Cetăţuia a existat o cetate de rezistenţă de pe vremea ocupaţiei romane. Cetatea ar fi fost loc de refugiu şi pentru legendarul domn Negru Vodă al Ţării româneşti, care îşi avea aici şi o peşteră de taină numită până astăzi „Peştera lui Negru Vodă”. De la aceasta cetate şi-au luat numele atât muntele cât şi satele dinprejur. Valea stâncoasă a pârâului Cetăţuia este bogată în peşteri, unele naturale, altele scobite cu dalta de mâna sihaştrilor. Aici s-au nevoit numeroşi călugări sihastri, mai ales în secolele XIV-XVIII, care au avut aceeaşi faimă şi înălţime duhovnicească ca şi cei din Munţii Buzăului. Unul dintre aceşti sihaştrii a fost descoperit în ultimele decenii, într-o peşteră suspendată pe panta muntelui. În fundul peşterii s-au găsit osemintele cuviosului, galbene, mirositoare, nemişcate de mâna omului, aşezate într-o scobitură de piatră în formă de sicriu, iar deasupra pe perete scria în piatră „Ioanichie Schimonah 1638”. Sunt singurele moaşte întregi ale unui cuvios român din secolul al XVII-lea păstrate până în zilele nostre.

Cu privire la ctitorul bisericii rupestre, Virgil Drăghiceanu consideră că ar fi fost voievodul Nicolae Alexandru Basarab, fiul lui Basarab I. Nicolae Alexandru apare în al treilea strat din fresca din naos. Însă tradiţia locală susţine că adevăratul ctitor a fost Negru Vodă şi că urmele tălpilor de picior uman din piatră aflate aici sunt ale acestui voievod şi ale doamnei sale, Margareta. Biserica Cetatea Schitului, atribuită voievodului Negru Vodă, s-a construit concomitent cu cetatea Câmpulungului Muscel – oraşul a fost prima capitală a Ţării Româneşti – în secolul al XIII-lea.

Schitul Cetăţuia este amintit şi în timpul marelui voievod Mihai Viteazul care, în anul 1595, după lupta de la Călugăreni, a trecut prin aceste locuri, sfătuindu-se cu sihaştrii de aici, întocmai ca şi marele Ştefan Muşat al Moldovei, ce se conseia cu Daniil Sihastrul. În anul 1658, februarie-martie, domnitorul Constantin Şerban s-a refugiat aici, dar s-a retras din cauza tătarilor spre Câmpulung. Constantin Brâncoveanu, însoţind în anul 1690 oastea turco-tătară spre Ardeal, se adaposteşte în aceste locuri, biserica şi chilioarele fiind în bună stare în acele vremuri. Schitul era atunci metoc al Mănăstirii Negru Vodă – Câmpulung Muscel. Biserica schitului este aşezată într-o peşteră naturală unde este şi un mic izvor minunat, are 12 metri lungime, patru metri lăţime şi înălţimea până la boltă de 3,20 metri. Crestele munţilor din apropiere poarta numele de „Cavalerul Trac” sau „Negru Vodă călare”, aflată lângă „Peştera Moşului”, iar pe partea dreaptă a Dâmboviţei se află „Colţii Doamnei” – un grup de stânci golaşe. Aici, pe malul stâng al apei, pe lângă stânca pe care se află „Amazoana” sau „Femeia cu sabia”, stânca pe care este chipul unui dac şi alte semne şi forme simbolice ancestrale, se află şi „Scaunul lui Negru Vodă” sculptat în piatră. Pe el apar semne simbolice deosebite (tridentul şi svastica), iar mărimea sa ne face să ne gândim la uriaşii de altă dată. (va urma)

3 Responses to Scaunul și Așezarea de-a lungul istoriei la poporul român (1)

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    *