Ce lăsăm în urmă? Parabola parcului…

În încercarea de a redesena fişa profesiunii de muzeograf, drept cercetător, comunicator, actor, regizor de varii scenarii comunitare, eseist, obligatoriu creativ în restructurarea fractalică, cu interes maxim, a datelor, faptelor şi personajelor impregnate în biografia palatului, mă reîntâlnesc cu doamna Aurica Ichim. Coordonatoarea unui inimos colectiv muzeograf din cadrul Complexului muzeal Moldova.

– Putem vorbi despre o victorie a luptei pentru patrimoniul național în cazul conacului de la Soleşti?

– Nu încă, nicicum. Doar un moment promiţător din bătălia pentru Soleşti. Eu m-am ocupat foarte mult de principesa Elena Doamna. Am pătruns dincolo de ce au văzut, poate, marea majoritate în aşezarea acestei distinse şi distincte personalităţi în istoria românilor şi cred că ar fi un sacrilegiu nepăsarea faţă de ruinarea conacului în care s-a născut, a copilărit. Nepăsarea ochilor noştri, a celor care privim conacul din maşină din tren este mai corozivă decât ploaia acidă, crivăţul. Anul trecut, spre exemplu, pregătind un simpozion naţional care a trecut, iată, de a XV-a ediţie, am fost în două rânduri acolo însoţită de oficialităţi, de reprezentanţi ai Ministerului Culturii şi Educaţiei. Nimic care să bucure. Cum să te bucure parcursul unei iminente implozii a edificiului? Intrat în capcana unei legi lălâi a retrocedărilor, conacul era încă în corespondenţă inutilă cu moştenitori – strănepoţi de prin Germania, Franţa. Să convină pentru un proiect de restaurare şi în ce condiţii? Nu, că spuneau aceia, dacă a stat atâţia ani fără utilitate directă pentru ei, aşa să şi rămână. Şi m-a panicat această necuvenită condamnare a iluştrilor antecesori. O execuţie! Dincolo de aceasta însă nimic nu-i scuză pe membrii comunităţii de acolo, începând cu preotul satului care slujeşte în biserica ctitorită de părinţii principesei, continuând cu administraţia locală, în lipsa de interes pentru a face măcar puţinul necesar menţinerii, conservării a ce a mai rămas din conac. Regimul juridic? Una este să te baţi pentru ce există şi alta să dai amenzi pentru ruine!

– Hiat. Pauză. Mă doare capul. Chinui propriul dicţionar mental, da, custodie şi alături legea lui peşte a retrocedărilor. Copilul părăsit de părinţi, de neamuri, înfometat, neîngrijit este luat în custodie de stat. Dar conacul? Părăsit, aplecat, decopertat în parte. Neamurile de la Paris, din Germania lucrează pe modelul AVAS? Aşteaptă desgunoirea locului pentru a vinde terenul la metru?

– Legea patrimoniului, fiindcă vorbim despre o clădire inclusă acestui context, legea spune că tu, statul (ca atare administraţia locală) ai obligaţia de a conserva monumentul până la stabilirea concretă a statutului acestuia. Şi dispar uşi, ferestre, balustrada aceea superbă, mozaicul. Pe altă parte prefectul judeţului Vaslui a apelat la noi pentru a-l sensibiliza pe respectivul urmaş, pentru a-l face să înţeleagă surplusul nostru de devoţiune pentru principesă, pentru istorie. Când va fi târziu cine pe cine va judeca? Sigur, în planul conştiinţei.

– Da, alături de castelul de la Ruginoasa, asumarea conacului de la Soleşti, un efort suplimentar, ar bucura în răspundere doamna din faţa mea. Ciudat. Aşa cum ciudată mi se pare şi precuvântarea despre Meridianul Zero. Că la mine şi cam peste tot, prin oraşele din Moldova, Strada Mare, cea principală, n-are cum fi alta decât strada Ştefan cel Mare. Altfel în onomasiologia stradală nu lipseşte strada, stradela Elena Doamna. Şi statistica o aşează cel puţin în egalul lui Cuza. Intuiţia comunitară, o altă înţelegere a rostului acestei principese în anii de maximă evoluţie socio-economică a României.

– Repet şi iar repet aproape la fiecare nouă relaţie muzeografică grupurilor de vizitatori cuvintele lui Nicolae Iorga: Elena Cuza – ″cea mai mare Doamnă a românilor care a ştiut ca înainte de orgoliul de femeie să-şi pună misia de Doamnă.″ A ştiut cum şi cu cine şi ce să comunice mereu în sprijinul Domnului şi al Ţării. De aceea, după moartea lui Cuza, când în presă apar articole denigratoare, ea exclamă: ″Singura care are dreptul să-L judece sau să-L ierte, sunt eu!″ Şi mai adaug, dintr-o gestualitate copleşitoare, cuvintele ei de întâmpinare a regelui Carol la Ruginoasa: ″Vă rog să mă iertaţi pentru că sunt obligată să vă primesc singură.″

– Farmaceutic, istoricii oferă poţiunile de relevare a personalităţii lui Cuza. Uneori doar adevărurile lor. Dar mă enervează comparaţiile nefericite, încercarea de a-l micşora pe domnitorul Unirii în relaţie cu regele Carol, tocmai acela care, la semicentenarul Universităţii ieşene recunoştea marile merite ale lui Cuza promiţând continuarea proiectelor acestuia.

– Da. Parabola parcului. Plantări de copaci, gardurile sau zidu-rile de împrejmuire şi lumea lăsată să circule. Funcţie de desenul mişcării oamenilor, abia atunci se trasează aleile, pe locurile bătătorite deja sub paşi. Carol moştenise legi, norme, cod civil, existenţa armatei, cod penal, legea împroprietăririi, etc., etc. Secularizarea concomitentă împroprietăririi realizează, cum spunea Kogălniceanu în parlament, ″visul de veacuri al ţăranilor.″ Muzeul Unirii primeşte, focalizează energiile unui român exemplar, a unui mare model. Cuza, ales deputat de Severin, validat în parlament, după abdicare, sigur, aflat la Viena, refuză categoric, iar când Napoleon al III-lea îi propune sprijin pentru reîntronare, iarăşi, se simte jignit iar replica sa este copleşitoare: ″Niciodată nu voi fi sâmbure de dezbinare şi nu voi distruge ceea ce am creat cu atâta trudă.″ Revenind la Doamna Elena Cuza, anual îi dedicăm un colocviu naţional. În 2014 a fost a patra ediţie, în aer liber, la Soleşti, lângă conacul în ruină. Şi tot de pe Strada Lăpuşneanu, la propunerea anticarului Dumitru Grumăzescu s-a creat o tabără la Soleşti; un grup de tineri inimoşi au măturat, au pus folie de plastic la geamuri, au lucrat la acoperiş şi toate acestea în trei zile. Tinerii din Soleşti? Or fi prin străinătate. Cât despre oamenii din Ruginoasa, acolo unde avem o extensie de responsabilitate la Conac, la fiecare 24 ianuarie, în biserică, se aduce colivă, colaci şi se pomenesc Domnul Cuza şi Doamna Elena. Câţi kilometri or fi până la Soleşti, pe acest drum, încă nu-mi dau seama.

– Acumulăm Mai ales ″nu se poate″,″de ce eu?″, plictiseală, plictiseli. De ce nu un concurs zonal sau naţional de eseu în relaţie cu soţii Cuza? Şi cum stăm cu respectul orgolios pentru zona identitară, pentru contribuţiile marcante ale românilor la dezvoltarea civilizaţiei? Nu deveniţi enervantă cu această cascadă de evenimente? Că unul sau altul transferă calp politicul în cultură şi se-ntreabă ce urmăriţi, unde vreţi să ajungeţi.

– Să-ntoarcem paharul spre partea plină. La Iaşi avem o şcoală Elena Cuza, un liceul Al. I. Cuza. Foarte bine. Sunt unele manifestări, ni se cere colaborarea, mai ales de 24 ianuarie. Insuficient. Dacă ne raportăm la marile prefaceri produse de Alexandru Ioan I, la oamenii Măriei-Sale, am putea avea un calendar dens de evenimente, de colocvii educative necesare, atât de necesare. Ce fel de absolvent de liceu Cuza poţi fi dacă ştii câteva lucruri bâlbâite despre întemeietor? Copiii au un suflet care doreşte modelarea, o acceptă, îi entuziasmează. Cine lipseşte oare?

– Kogălniceanu propunea înfiinţarea micilor industrii săteşti. E actual pe fondul unor pariuri tembele cu agriculltura de acum. Prima lege a invenţiilor a fost redactată sub Alexandru Ioan I. Are vreo importanţă? Din nefericire manualele de istorie rezumativă dau imagini dar n-au nervi, structură cerebrală, repere.

– Vorbeam cu domnul Ion Giurmă, rectorul Universităţii Tehnice Gheorghe Asachi. Putem, întreba domnia sa, să fixăm prioritatea apariţiei învăţământului universitar tehnic, iniţiativa Şcolii de ingineri hotarnici a lui Asachi? Nu deranjăm? Cum să deranjăm, domnule profesor? Cu cât coborâm mai clar în istorie cu atât urcăm mai mult din prezent spre mai departe. De de să nu ne adjudecăm valorile dacă avem acte, documente? Iar exemplele sunt nenumărate. Nu să te apleci ca să te apleci ci să te apleci citind, studiind, câştigând un cuvenit orgoliu acolo unde istoria te ajută.

– Intrăm spre amar, un miros necum indus de semnele florale ale primăverii. Şi mă refer la salarizarea de supravieţuire a muzeografului, acest prietenos însoţitor în cunoaştere. Muzeografia – o ştiinţă nobilă pe nedrept maculată, apăsată de cei care întocmesc grilele pe raportul muncă/ştiinţă – venit. Spectacolul istoriei dacă nu este susţinut de o persoană potrivită acestui rol complex induce plictisul, devine o plimbare prin magaziile din spatele prăvăliei. La Casa Unirii muzeograful este amfitrionul, este – într-o subliminală formă – însuşi Cuza sau doamna Elena, eroi asumaţi, integraţi propriei stări de spirit. Meserie nobilă – ciorapul cârpit. Şi cred că în momentul în care muzeograful va fi descoperit ca o personalitate înseamnă că însăşi societatea s-a însănătoşit. Repet: cred că suntem în fals vorbind despre revenirea şi continuarea perioadei interbelice. Trebuie să refacem firul istoric, cel în fapt, în voinţă de la Alexandru Ioan I.

– Sigur, într-un dialog fiecare are dreptul să aibă dreptatea sa. În parte vă înţeleg dar cine alege să fie muzeograf, unul adevărat, îşi asumă toate reliefurile în plus sau în scădere pe relaţia socială. Când am intrat în acest domeniu, doamna Voicu Maria m-a avertizat: nu trebuie niciodată să ai ciorapul rupt; o bluză modestă dacă ai, să fie spălată de două ori şi călcată ireproşabil, să îţi asumi lumină. Şi spunea asta, văd că reluaţi ideea, fiindcă eu nu mă reprezint ci aproape că întruchipez, într-un fel, un personaj istoric asumat. În plus comunicarea, arta de a vorbi exact în relieful necesar unui grup sau altul, mereu diferit, cu o altă educaţie, pregătire sau dorinţă de a recepta, de a face parte din spectacol. Am primit, ofer celorlalţi, personalului din muzeu. Nu apărem de după un mobilier de secol XIX distorsionat, altfel decât se cuvine. Ce blugi erau în secolul acela? Facem parte din aura de mister, din taina întipărită în lucruri, în obiecte, în reproducerile picturale. Nu noi suntem vizitatorii. Apoi este obligatoriu profesional să ştii, să alcătuieşti o cartelă a grupului: de unde vin, din ce localitate, ce profesie au, ce încărcătură de interes sau de lehimite duc în acel moment. Comunicarea, prezentarea are un suport eseistic. Scoţi, etalezi din miile de pagini studiate, cercetate, acelea care se potrivesc unui grup sau altuia. Firesc, senin, fără distorsiunile care ar fi scuzabile dacă există evenimente personale mai puţin plăcute.

Da, împrumutăm ceva din arta actorului până la un punct, până acolo unde simţim că ne împiedecăm în artificial, în compromis. Casa noastră te obligă la eleganţă. Şi vreau să ştiţi că atunci când, la finalul vizitei, a circuitului muzeistic, după două ore, eşti întrebat, apostrofat într-un fel: Cum e gata? S-a terminat deja? – atunci, dincolo de urma de uşoară suspiciune devii fericită. A fost perfect. Vor reveni. Şi multe persoane revin cu noi însoţitori. Vor să împărtăşească şi celorlalţi starea lor de la prima vizită. Mă bucur, iarăşi, când vizitatorii doresc amănunte, date legate de un obiect sau altul, de funcţionalitatea lui. Înseamnă că am făcut o bună spaţializare, de interes. Înseamnă că l-am captat în poveştile proprii fiecărui obiect. Iar reflexia continuă a doamnei, a domnitorului în locuinţa lor, întâmplările, confruntările, toate se aşează într-un alt registru, de multe ori colocvial chiar. Spre exemplu câţi cunosc aventura, traseul moaştelor domnitorului în primul război mondial? Alte şi alte întâmplări care reduc rigiditatea, căderea în plictis, în vetust.

– Obiectele…

– Obiectele au o pulsaţie aparte. Uitaţi, cărţile pe care doamna Elena le primea de la Paris. În doar trei zile cartea eveniment, cartea de care aflase ajungea aici, sub ochii săi. Apoi salonul de muzică, lucrul la broderii…

– Respirând zi de zi timpul, spaţiul, nu aveţi sindromul unei teleportări, a ieşirii din realitatea momentului?

– Da, uneori e greu să redevii omul de pe stradă. Vrei să te întorci în palat. De ce? Este presiunea gândului moştenirii. Avem, încă avem ce moşteni.

– Noi ce lăsăm în urmă? În ce muzeu vom fi aşezaţi?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*