De ce să fie privită limba română ca un produs lingvistic dintr-o ″limbă de import″ (latina) când şi româna şi latina (italiana) au evoluat din aceeaşi matrice lingvistică, latina vulgaris, limbă vorbită în aceeaşi măsură în imensa teritorialitate de care aminteam. Or dacă, încă în sec. VI î.Hr. se confirmă identitatea limbii pentru geţi şi daci (unitate lingvistică) iar latina (de cancelarie) apare după un lung proces de polizare a comunicării între triburile de latini, sabeli, umbri şi, mai târziu, etruscii, teoria etno-genezei daco-romane se clatină serios sau, mai exact, reconcilierea cu noi înşine, cu propria istorie devine obligatorie.
La început a fost Cuvântul. Dar cum, în ce vestmânt sonor şi pe ce areal în extensia teritorială a genitorilor limbii române, traco-geto-dacii? Care lingvist ar îndrăzni să descompună arhitectura ″clasicizată″ a etno-genezei poporului nostru, chiar dacă teoretizarea acesteia (ca şi în alte domenii ale dovezilor esenţiale) este fructificarea unui travaliu îndelungat, cu multe redistribuiri de nuanţe, de impuse raportări la dicteurile de interese ale ″cancelariilor″ interesate de credibilizarea propriilor ″adevăruri″. Procesul încă nu s-a încheiat, este bine întreţinut, cum o demonstrează bâlbâiala atent diseminată a separaţiei dintre limba română şi ″limba moldovenească″(în Basarabia, sigur).
Mă bântuie încă scintilantele întâlniri cu marele romanist Ştefan Cuciureanu, lejeritatea cărturărească a acestuia în redistribuirea accentelor necesare cu privire la primatul indiscutabil al limbii române (şi spaţiul existenţei sale actuale) ca teritoriu lingvistic de maximă concentraţie a comunicării prin ″latina vulgaris″, (de ce nu tocmai limba fundamentală pentru o geografie umană cu extensie din sudul Dunării până în Anatolia, Peloponez şi Peninsula Italică, centrul şi partea nordică a Europei?)) acolo unde, presiunile marilor migratori au sărăcit fondul principal de cuvinte al latinei populare (vorbite) şi unde reorganizarea lingvistică s-a făcut prin scris, prin intervenţia interesată a ierarhiilor conducătoare în definirea identităţii statale şi prin acest instrument de reprezentare. Sigur că procesul de „şcolarizare” a fost dificil, cu multe meandre, continuând şi acum, într-un alt registru. O statistică a dialectelor din Italia, spre exemplu, dihotomia aproape totală în marea parte a cuvintelor utilizate, existenţa, ici-colo a unor asemănări cu limba română asigură suport ipotezei unei limbi comune vorbite în teritoriul amintit şi, într-o viziune ceva mai orgolioasă (dar posibilă) teritoriul geto-dac ca nucleu al formării latinei vulgaris, cea care a fost alchimizată ca latină (limba cancelariei şi a sistemelor de stat: şcoală, administraţie, biserică).
Cartela europeană a poporului român, şi în acest context, este de serie zero cu un primat istoric greu de contestat asupra limbii franceze cel puţin. Recentele ipoteze privind utilizarea de către geto-daci a unui sistem de scriere special (probe irelevante încă) care nu s-a impus la nivel de cancelarie sau de educaţie sunt nefuncţionale. Dar cum oare, aproape striga retoric Profesorul, s-a ajuns ca limba română să fie privită ca un muzeu în care, nota bene, se păstrează cel mai important fond de cuvinte ale limbii matriciale romanice? Limba română e un organism viu, un trunchi şi necum o ramificaţie, o margine, o vitrină încremenită.
Pe fondul primelor experimente globaliste (Imperiul Roman), orice altă populaţie decât cea latină era nomenclată barbariei (dacii – purtători de barbă fiind barbari şi din punctul de vedere al elenilor), de unde şi lipsa de interes pentru determinarea documentată a trăsăturilor lingvistice comune. A mai crede că populaţia geto-dacă ar fi utilizat un limbaj consonantic aspru (viezure, brânză, barză), că doar câteva cuvinte ″dacice″ total neimportante ar fi rămas în corpul limbii vorbite atinge limita unui veritabil holocaust lingvistic nemeritat.
O a doua etapă de repoziţionare globalistă, separarea creştinilor după schisma din 1054 transformă teritorialitatea limbii române într-un poligon de interes pentru reprezentanţii celor două imperii (biserici), în plan general, şi, practic într-o presiune directă a ungurilor şi ruşilor. Populaţia autohtonă, încă insuficient coagulată administrativ, trebuie să facă faţă atât incursiunilor triburilor migratoare (pecenegii, cumanii) cât şi forţelor armate ruse sau ungureşti, ultimii încercând o extensie a Ungariei inclusiv prin densitatea prezenţei călugărilor şi preoţilor maghiari, exponenţi″spirituali″ ai politicii de ocupaţie maghiară. Pe acest fond, în contextul dat, ortodoxismul se impunea ca formă necesară şi obligatorie de salvgardare a fiinţei româneşti (pentru teritoriile viitoarelor state Moldova şi Ţara Românească) pe când în Transilvania, cnezatele române trebuie să se împotrivească unei duble escalade cu acelaşi actant, Ungaria.
Peste măsură de importantă ar fi, în contextul prezentat, continuarea cercetărilor savantului antropolog Cantemir Rişcuţia cu privire la identificarea ″urmaşilor″ daci, alăturarea grupei reprezentate de românii din Munţii Apuseni a unor populaţii din zone disipate în Italia sau Spania. Astfel s-ar putea decodifica şi secretele documentelor mute, statuile, busturile unor nobili daci existente în varii locuri din Italia, a prezenţei etnonimului „dac-daci” în numeroase documente şi înscrisuri acoperind Europa până la limita ţinuturilor nordice.
Pe de altă parte legenda etno-genezei daco-romane îşi absoarbe surplusul mitologic şi dintr-o simplă şi la îndemână constatare asupra martirajului limbii române prin sutele de ani de exerciţiu cultic slav sau grecesc în bisericile româneşti şi care, totuşi, nu a reuşit să realizeze ceea ce se presupune că ar fi obţinut prezenţa romană într-o perioadă infimă de timp.
Toate aceste consideraţii au fost provocate de lectura lucrării istoricului Mircea Ciobanu, ″Bătăliile românilor din secolul al XI-lea″(Editura Performantica, Iaşi, 2014). Folosind puţinele documente referitoare la această perioadă, autorul reuşeşte să ofere o imagine clarificată a raporturilor existente între români (numiţi valahi sau daci în lucrările scrise ale perioadei, un exonim) şi formele diverse de invazie sau interese armate la care se cereau răspunsuri nuanţate dar mereu cu adăugare de jertfe. În plus, o importantă populaţie românească din zona balcanică, prezentată în documentele cărţii, dovedeşte, o altă latură, martirică, a istoriei.
Din păcate şi această perioadă eroică nu-şi primeşte tributul de efort necesar şi obligatoriu al cercetării istorice. Mai ales acum când, într-un context de repetabile presiuni exogene, avem nevoie de recuperarea orgoliului curat al apartenenţei la o naţiune solidară, puternică cu un trecut demn de respect mai ales prin adâncită cunoaştere.
Lasă un răspuns