Lecția de supraviețuire…

Pentru mine, nimic nu e mai fascinant în spectacolul străzii decât lecţiile de supravieţuire pe care le oferă actorii anonimi, cei care îşi joacă rolul de fiecare clipă, de fiecare zi, de fiecare săptămână şi lună, an, fără aplauze, fără cereri de revenire la scenă după încheierea rolului, fără cronici în care numele lor să fie pomenit la superlativ, fără afişe colorate pe care să le apară chipurile.

Vorbesc despre cei care îşi duc traiul la limita supravieţuirii, la bătrânii uitaţi şi care luptă cu bolile şi singurătatea, la salariaţii cu venituri de 200 de euro lunar, la toţi cei care, asemenea lor, dau adevărata faţă a ceea ce înseamnă România.

Vorbesc despre oamenii străzii, cei care au rămas fără nimic, dar între care văd o solidaritate din afara oricărei caste, dar funcţionând în interiorul ultimei realităţi: aceea de a fi om.

Vorbesc despre vânzătorii de la tarabele pieţelor, care vin dimineaţa şi pleacă odată cu înserarea, despre cei care stau în chioşcurile cu ziare şi reviste câte zece sau chiar douăsprezece ore pe zi, despre taxime-triştii care îşi aşteaptă clienţii, vorbesc despre ei ca despre izvoare infinite de poveşti şi despre recunoştinţa mea infinită şi tăcută pe care le-o port şi pe care le-o voi purta tot restul zilelor mele.

Fac parte dintre aceia care cred cu convingere, aşa cum un credincios crede în Dumnezeu, că un scriitor sau un jurnalist nu poate fi decât de stânga, în sensul în care sursa lui de inspiraţie vine din oamenii neştiuţi, dar din seva cărora se hrăneşte însăşi lumea. Nu mă interesează istoria de viaţă a unui corporatist, a funcţionarului, a politicianului, a marilor afacerişti, a vedetelor născute în tabloide şi nici conducătorii de clanuri mafiote. Mă interesează lupta medicului care se dăruieşte pacientului, mă interesează dascălul care dăruieşte înţelepciunea şi dragostea sa discipolului, mă interesează actorul care îl face pe spectator să creadă într-o lume a sensului, mă interesează omul care se oferă semenului său.

Dar oamenii străzii sunt, dincolo de toate acestea, istorii pe care noi, cei care scriem şi citim, nu le vom pătrunde niciodată în ultimele sale consecinţe, în ultimele sale vibraţii de trăire de fiecare clipă.

Este aici o pendulare neîncetată între resemnare şi luptă pentru supravieţuire, între luciditate şi nebunie, între mizerie şi nobleţe, o frumuseţe a goliciunii condiţiei umane, o intimitate a trăirii la graniţa dintre umanitate şi animalitate.

Ei sunt patriarhii străzilor, profeţii care vorbesc prin tăceri şi tremurături ale corpului despre tot ceea ce are fiinţa mea mai profund şi mai inefabil. Abandonul lor îmi vorbeşte despre propria mea însingurare, despre propria mea depărtare de mine. O depărtare pe care o văd cu atât mai irecuperabilă cu cât numărul nopţilor în care ei dorm la marginea trotuarului par tot mai imposibil de numărat. Visez la ziua în care jurnalistul va scrie despre anonimii de fiecare zi şi va ajunge să descopere că povestea acestora este infinit mai fascinantă decât cea a politicianului corupt, a afaceristului care nu mai ştie numărul milioanelor de euro depozitate în conturi străine, a vedetei care şi-a făcut operaţie estetică pentru a fi un produs mai ofertant în ochii celui dispus să ofere cât mai mult.

Visez la clipa în care jurnalistul se va trezi într-o staţie hiperaglomerată de tramvai la orele la care oamenii aşteaptă să ajungă la locurile lor de muncă şi, trezindu-se acolo, va descoperi că are capacitatea de a le auzi tăcerile aşa cum ar auzi un zumzet neîntrerupt, un şuvoi de strigăte prin care se anunţă o nouă zi, atât de banală şi atât de miraculoasă în banalitatea ei.

Visez la ziua în care cititorul de presă va exclama la sfârşitul unui articol: ESTE VORBA DESPRE MINE! ACEASTA ESTE POVESTEA MEA! Chiar dacă noi ştim că nu avem nevoie să se scrie despre noi în ziare. Pentru că viaţa noastră este infinit mai autentică decât orice fel de autenticitate pe care ar putea-o atinge vreodată vreun jurnalist, indiferent cât de meşteşugite le-ar fi cuvintele. Dar nu este oare visul o compensare a neputinţei realităţii în care trăim?

Mă întorc la omul străzii, mă apropii de el şi îi mulţumesc pentru că îmi aduce aminte de cât de singur sunt faţă de mine însumi. Mă uit la cei din jurul meu şi le mulţumesc pentru că toate gesturile lor, toate cuvintele lor inutile, pentru că toate dorinţele lor magnifice şi meschine în acelaşi timp, îmi vorbesc despre un singur lucru : despre A TRĂI.

Între bărbatul acesta îmbrăcat în costum de firmă şi omul fără adăpost, între specialistul în IT şi vânzătoarea de la magazinul din colţul străzii nu mai văd nici o diferenţă.

Între mine şi tine nu mai există nici o deosebire arbitrară, ivită dintr-un context relativ.

Patriarhii străzilor m-au învăţat lecţia de care aveam atâta nevoie: suntem toţi, fără ierarhii, fără categorii, fără separări, mesageri ai darului de a fi, cu toţii şi împreună, OAMENI.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*