Eminescu în oglinzi medicale (2)

Toată stima pentru un text (printre puţinele) fără greşeli tipografice, limpede şi concis: CUVÂNT ÎNAINTE. Remarc ţinuta etică: „Poate chiar singura interpretare pe care am putea s-o discutăm este aceea că demnitatea fiinţei umane, în general, (deci cu atât mai puţin a unui geniu ca Mihai Eminescu) nu poate fi ştirbită cu nimic de prezenţa unei maladii sau alteia. Faptul că din concluziile specialiştilor care participă la acest demers patografic rezultă că, foarte probabil, Eminescu a suferit de tulburare afectivă bipolară şi nu de sifilis, înseamnă pentru noi doar restabilirea unui adevăr medical şi nu reabilitarea unei imagini de care Eminescu nu are nevoie sub nici o formă…” În aceşti termeni nu se poate discuta, din păcate, şi pe terenul criticii; ar trebui totuşi, pentru demnitatea fiinţei umane, să fie acceptaţi şi cei bolnavi de „teoriile conspiraţiei” pe lângă zelatorii (e tot o boală, nu?) lui Maiorescu sau G. Călinescu.

Autorul ne mai spune că mercurul „nu este exclus să fi contribuit chiar la decesul poetului”. Se bazează pe un studiu din interiorul cărţii, unde se avansează ipoteza, dar numai ipoteza, că moartea subită a lui Eminescu putea surveni după o injecţie (sau frecţie) cu mercur. Totuşi, ipoteza se lansează cu această marjă de siguranţă: dr. Şuţu, care trata, era convins că poetul va mai trăi în această stare, cu acest tratament, câţiva ani cel puţin. Nu se poate spune, cred, că acum, seara, i s-a făcut poetului injecţia – iar apoi, pe la orele două din noapte, el s-a sculat, a cerut un pahar de lapte sau de apă, l-a băut, şi dimineaţa l-au găsit mort. Aceasta este versiunea oficială, a stabilimentului doctorului Şuţu, privind decesul.

Ne permitem un scurt comentariu. În buzunarul poetului (probabil, de la un halat) s-au găsit două poezii („Stelele-n cer” şi „Viaţa”), care se vor publica în Fântâna Blandusiei la o lună de la moartea lui, cu această menţiune că s-au găsit acolo. Cine le-a luat –sau: cine n-a avut destulă grijă să fie ascunse/distruse? Nu ţine de patografie, dar informaţiile se leagă aşa: poetul a fost lovit cu bolovanul după ceafă pe la orele amiezii, a căzut în braţele prietenului său D. Cosmănescu iar acesta i-a simţit sângele cald şiroindu-i, apoi tot poetul i-a spus să cheme medicul că asta l-a omorât, apoi vine medicul, şi apoi, într-o jumătate de oră poetul moare – doctorul Şuţu spunându-le tuturor să tacă din gură că se complică lucrurile. Oricâtă teorie medicală ar desfăşura medicina – şi ei îi trebuie un lucru: cauza morţii subite. Că e o cauzalitate mai largă, o interconexiune (cafea, ţigări, mercur etc.) – dar moartea subită?… Or, întrebarea mea este dacă nu cumva prietenii i-au luat hârtiile din buzunar. Pentru că, după acte, cei care semnează ca martori constatarea decesului sunt analfabeţi, adică pun degetul. Întrebare suplimentară: de ce participă la autopsia publică Primul Procuror al Judeţului Ilfov? Procuratura, nu ea anchetează crimele?

Din acest punct de vedere domnii medici ne rămân datori. Trebuie rugaţi să citească şi asemenea informaţii despre moartea subită a lui Eminescu – şi, mai ales, trebuiesc rugaţi să nu plece urechea la vorbele ”argumentatorului”, care va încerca din răsputeri să le ia de sub ochi aceste informaţii.

MIHAI EMINESCU: Repere biografice. Acest text, scris de trei autori, putea foarte bine să lipsească. Este încâlcit, bombastic, pătimaş, se-ncurcă-n citări, nu contribuie cu nimic la tema cărţii. Se putea lua oricare dintre cronologiile canonice – ultima apărută, cea a d-lui Săluc Horvat, fiind foarte competentă. Cum să accepţi un asemenea raţionament: „Pregătirea vastă, de tip enciclopedist, a lui Eminescu, reflectată ulterior şi în publicistica sa, trebuie citită prin cheia pregătirii sale.”. Sau: „Prima restituire biografică a poetului Mihai Eminescu a fost realizată de criticul literar G. Călinescu.” Aceste enunţuri, ca multe altele, par de-a dreptul perle din extemporalele elevilor zeflemisitori. Ni se mai spune că „Activitatea sa, profilul şi convingerile, îl recomandau ca şi conservator”. Acest „ca şi” românesc este quasi latinesc şi înseamnă, culturaliceşte vorbind, aproximativ, circa, aproape; oamenii politicoşi îl evită decent. Observ că este vorba de un şablon, nu de încercarea de a salva o aşa-zisă cacofonie, pentru că mai jos are simplu: „va deteriora relaţiile cu Caragiale”. E marcă de subcultură – sau, dacă vreţi, de cultură politică, de discurs.

Nu se poate accepta nici un enunţ ca acesta: ”Eminescu a îmbrăţişat teoria păturii superpuse, care de altfel făcea carieră în epocă.” Această teorie a fost chiar a lui Eminescu. Iată, apoi, o cugetare strâmbă: „Având conştiinţa lucrului bine făcut, atât în domeniul creaţiei artistice cât şi în sfera publicisticii, Eminescu şi-a asumat activitatea lui de la ziar în sensul maximei implicări, acaparându-i, practic, aproape integral, întreaga existenţă, deşi nu-i oferea nici o fărâmă din satisfacţia pe care o găsea în scrisul poetic.” De acord cu sloganul, frumos jocul de cuvinte integral – întreaga, dar care e complementul verbului acaparându-i? Adică lui, ziarului, i-a acaparat întreaga existenţă? Da, pentru că a scris mult, uneori tot ziarul. Pun pariu, însă, că a vrut să zică invers, că ziarul i-a acaparat omului întreaga existenţă. Biata limbă română a lui „ca şi”! Iată, mai departe: „Perioada petrecută de Eminescu la Timpul coincide cu manifestarea plenară a dragostei pentru Veronica Micle, deoarece soţul acesteia a murit în august 1879.” Măi, să fie! De aceea a iubit-o Eminescu pe Veronica, deoarece etc.?! Dar ce mai coincide marea lor dragoste din jurul lui Călin (File din poveste) (1876) cu perioada Timpului! (1878-1873)! Nu se poate trece peste această cugetare adâncă: „În opinia lui Călinescu, demenţa şi misoginia a fost înlocuită după şederea la Mânăstirea Neamţ cu o „abulie gravă”, cu forme de manifestare precum privirea fixă şi inexpresivă, dar şi cu durerile de cap şi ulcerele varicoase.” Bine, dezacord-dezacord, dar demenţa şi misoginia să fie înlocuite cu ulcerele varicoase – pentru a explica asta ar fi nevoie de o întreagă alchimie. Bine înţeles că n-are cum să-i aparţină lui G. Călinescu această „opinie”. Şi tot a autorilor este, desigur, această sinteză între două surse: „Activitatea de revizor i-a fost apreciată, în timp ce activitatea didactică i-a fost sancţionată de Titu Maiorescu în chiar jurnalul său.” Nu mai continui, decent ar fi fost să nici nu transcriu aceste perle de extemporal, dar vreau, şi eu, să fiu oglinda cât mai fidelă a cărţii în care, privindu-mă, mai că mi-am văzut urechi de măgar: precum ca să se vadă şi să se ştie că oglinda e strâmbă, făcută ca să vezi lucrurile ape-ape. Ultimul exemplu, totuşi: Grigore Ventura îl ia pe Eminescu din cafeneaua d-nei Capşa, îl duce la Cotroceni ca să-l împuşte pe rege – dar „Făcând în aşa fel încât să nu-l găsească pe rege, la întoarcerea de la palat se opresc la baia Mitraşevschi…”. În ce fel va fi făcut Ventura asta? Îl va fi ascuns pe rege în vreo debara?…

Trecem. Este o compilaţie cu 141 de note de subsol, trimiteri la lucrări banale, vechi, denotă că este primul impact al autorilor cu subiectul, pe care nu şi l-au asimilat, că au rămas la „ura neîmpăcată” a lui Eminescu pe liberali, pe munca de ziarist, etc., etc. Revin la CUVÂNT ÎNAINTE şi declaraţia de acolo: „Am optat pentru o abordare multidisciplinară. Consider că acesta este elementul principal care a lipsit în demersurile anterioare şi care poate să dea un plus de credibilitate cercetării noastre”. Vorbe mari, cum ar zice Horatius: Magnum naras, incredibile prope. Unde e multidisciplinaritatea – când nici un eminescolog, nici un istoric literar, nici un critic literar nu suflă o vorbă în această carte – şi cei care îndrăznesc să sufere de bănuiala unui complot în zona bolii şi morţii lui Eminescu sunt taxaţi de dl. ARGUMENT drept „oratori, retori şi limbuţi din lumea universitară etc.”?

A CONTRIBUIT INTOXICAŢIA IATROGENĂ CU MERCUR LA PATOGRAFIA LUI EMINESCU? Este un studiu foarte atent întocmit, cu date actuale şi concluzii cât se poate de pertinente: „Într-un alt studiu (…) se analizează, pe baza datelor biografice ale unor mari personalităţi creatoare (scriitori, compozitori, pictori) existenţa unor corelaţii dintre tulburările bipolare şi creativitate. Autorul conchide că, în comparaţie cu populaţia în general, tulburările bipolare sunt foarte frecvente printre scriitori şi artişti. În acelaşi timp rezultă că, deşi tulburările bipolare pot contribui la creativitate, implică un grad ridicat de risc, necesitând supraveghere medicală”. Vorba lui Byron (citat de către autor): „Noi cu meseria asta (poeţii) suntem toţi nebuni”. O asemenea tratare a subiectului convine, desigur, istoricului literar, criticului în general. În privinţa lui Eminescu, autorul atrage atenţi că mercurul i-a dăunat mult, mai ales în cantităţile pe care i le-a administrat doctorul Iszac „de la Iaşi” (era de la Botoşani).Totuşi, autorul pune semnul întrebării în titlul studiului său – şi arată că tratamentul cu mercur mai şi scăpa pe câte unii de sifilis. Nu ştiu de ce nu citează medicii, după mărturiile Harietei, acele adjuvante cu care doctorul Iszac îi dădea mercurul lui Eminescu: lapte din abundenţă, băi cu sulf, laxative. Apoi, cura de băi de la Hal, pe care poetul a urmat-o în 1887 şi 1888 (pe care trebuia s-o urmeze şi în 1889 dar, în loc să-l trimită acolo, lumea bună din jurul său l-au trimis la Caritatea). Şedea acolo aproape două luni pe an, la un sanatoriu unde nu se poate să nu se fi găsind documente privind boala sa. Medicul acorda, după cum se înţelege de la Harieta, mai mare importanţă detoxifierii decât mercurului pe care-l suporta constituţia atât de zdravănă a poetului. Acest studiu nu pune sub semnul întrebării intoxicarea cu mercur a poetului, dar spune, sec, cumcă acesta era tratamentul – de care, e drept, unii medici fugeau, dar nu vor avea alternativă până peste aproape o jumătate de secol. Acesta era, însă, tratamentul pentru lues – pe care Eminescu nu l-a avut: diagnostic fals, aşadar. Autorul scrie fără multe greşeli (insist: un redactor de carte profesionist ar fi observat, din calculator, pertubă şi ar fi pus perturbă; ar fi văzut că se repetă: ultimii săi ani din viaţa poetului; impresia este de carte făcută pe genunchi, amatoristic, pusă într-o grafică de excepţie; dar… merge şi aşa) – însă face adesea acordul după înţeles.

PATOGRAFIA – ÎNTRE BIOGRAFIE ŞI MEDICINĂ. PROBLEMELE PATOGRAFIEI EMINESCIENE, 1903, 1936. Este un text onorabil de istorie a medicinii, obişnuindu-ne cu acest concept care se numeşte patografie, pe care-l explică (teoretizează) excelent. Autorul se pare că atât a dorit: să explice termenul – şi să-l ilustreze cu două exemple; putea chiar să deschidă cartea, ca punere în temă. Se ocupă de un eseu al lui Bacaloglu (ţinând mai ales de literatură) – dar şi de Panaite Zosin (pe care-l numeşte Panait) – şi, atenţie, citează masiv din studiul acestuia „Substratul patologic al pesimismului contemporan”, din 1912, nu din articolul care a făcut vâlvă: „Nebunia lui Eminescu”, publicat în revista Spitalul din Iaşi în 1903 (revistă patronată de A. D. Xenopol: de aceea a avut şi impact ştiinţific). Oricum ar fi, autorul nu atenţionează citatele nici prin ghilimele, nici prin alt corp de literă – ci doar prin alineat (iar uneori şi prin două puncte după intenţia de citare). E vorba de cantităţi apreciabile de text, fără note de subsol – dar oricine citeşte înţelege că sunt citate şi nimic mai mult. Dacă se unificau textele din întreaga carte de către un cap limpede, aceste lucruri se vedeau imediat. Mai grav mi se pare că autorul nu insistă asupra intruziunii acestui P. Zosin în „patografia” lui Eminescu. Cred că ar fi fost interesant de ştiut că diagnosticul poetului de la Mânăstirea Neamţ a fost întregit de mâna lui cu vorbele „delirium tremens” prin 1900, când a ajuns el medic aici fiind dat afară de la Aşezămintele Brâncoveneşti din Bucureşti pentru purtare imorală (trăia cu o asistentă medicală şi cu fiica ei la un loc, teoretizând în scris amorul liber; tot pentru acest tip de familie va fi dat afară şi de la Bolniţa Mânăstirii Neamţ de către enoriaşi). Exhibă, în schimb, descrierile acestui Zosin, după un bolnav psihic de la 1900 care pretinde că l-a apucat pe Eminescu la 1886, acelea cu duşuri reci, excremente pe pereţi etc. (acestea au făcut epocă prin biografia lui G. Călinescu – şi tot pe ele le citează – desigur, cu dezgust, dar apăsat – şi dl. ARGUMENT de astăzi). Argumentul este de tipul „cineva spune că cineva i-a spus” – şi iată cum se adaugă simptomuri la boala lui Eminescu…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*