Satul în agonie…

Zilele acestea m-am dus până în Șiroca. Cred că n-am mai fost acolo de vreo 20 de ani. M-a surprins schimbarea extraordinară, pe care am constatat-o.

Am cunoscut satul Șiroca prin familia lui Dumitru Achimescu, zis Dumitru Delafag. Cu fiul cel mare, Gheorghe, și cu cel mic, Nicolae, am fost coleg la seminarul din Craiova. Mi-au fost amândoi buni prieteni. Am participat la nunțile celor doi, la înmormântarea tatălui lor. Am rămas peste noapte în casa lor de mai multe ori, când mi s-a stricat mașina prin apropiere. Bietul Gheorghe avea o mașină mai hodorogită decât a mea. De multe ori mi-a bătut în poartă și după miezul nopții, cerându-mi ajutorul să repare sau să pornească mașina rămasă în pană pe cine știe unde. Puțin a lipsit ca să nu mă căsătoresc cu o codană din acel sat. Întotdeauna satul acela mă impresiona prin mulțimea tinerilor, prin buna dispoziție și ospitalitatea locuitorilor săi. Erau oameni muncitori, dar și când era vorba de petrecere, apoi petreceau în limitele bunei-cuviințe. Aveau în firea lor ceva din duritatea pietrei cu care se luptau cei mai mulți din copilărie până la bătrânețe.

Șiroca era singurul sat din Mehedinți, unde era o exploatare de piatră de var și mai multe cuptoare de var. Tot satul trăia de pe urma acestei industrii, ale cărei secrete le moșteniseră din moși-strămoși. Fiind un sat defavorizat, unde nu se puteau face culturi de cereale din cauza reliefului muntos, scăpase și de ciuma colectivizării. Oamenii mai putuseră să-și păstreze vitele de povară, atelajele. Autoritățile comuniste mai închiseseră ochii și, în schimbul unei taxe, le permiseseră locuitorilor să prelucreze piatra muntelui și să facă din ea var. Aproape fiecare familie avea câte unul sau mai mulți membrii implicați în industria varului. Până și preotul, colegul meu Gheorghe Achimescu, avea cuptor de var. Scoteau bulgării de piatră de pe râpe în spate, cumpărau lemnele de pe unde puteau și obțineau în cuptoarele lor un var cum nu puteai găsi în altă parte. Mortarul rezultat din amestecul varului de Șiroca cu nisipul dădea un liant de o duritate apropiată cimentului. Mereu am auzit vorbindu-se, că specialiștii nu pot să stabilească din ce era alcătuit mortarul cu care a fost construită cetatea Drobeta. Aș sugera celor interesați să ia în considerație și varul de Șiroca în analizele pe care le fac. De la cuptoarele din Șiroca luau varul, la un preț modic, zeci și zeci de cărăuși din Șiroca și din satele din jur: Godeanu, Bâlvănești, Balta, Sfodea, Cireșu, Gornenți, Prejna etc. Carele și căruțele cu coviltir, încărcate cu var, colindau satele Mehedințiului până la Calafat, la Strehaia, la Motru, la Orșova sau Baia de Aramă. Strigătul lor inconfundabil tulbura liniștea satelor: ,, – Hai la var, mă, neică, mă!” Vândeau varul pe bani, dar și la troc, adică în schimbul porumbului sau grâului. Generații întregi au trăit de pe urma varului de la Șiroca.

Prima senzație pe care am avut-o intrând în Șiroca azi, a fost aceea că am intrat într-un sat pustiu. Case îmbătrânite, uzate, liniștea absolută, lipsa oamenilor și a animalelor, ferestre și garduri sparte mă făceau să mă întreb ce s-a întâmplat acolo. Am ajuns în centru, unde era magazinul. Clădirea avea ușile și ferestrele lipsă. Școala ședea tristă, visând vremile de altădată, când în jurul ei roiau copiii. Biserica arăta bine; trei bătrâne ieșeau de la spovedit. Am strigat la câteva case, la poarta cărora am văzut câte o mașină veche, obosită, cumpărată la mâna a doua. Nu mi-a răspuns nimeni. Vedeam doar umbre alunecând în dosul geamurilor, parcă oamenii se temeau să iasă la poartă, să răspundă. Cu greu am găsit un locuitor și acela mi s-a părut a fi nițel deranjat la cap. Abia am putut să smulg de la el o informație: nimeni nu mai are var de vânzare în sat, fiindcă nu mai sunt cuptoare. ,,- Poate nea Jorjică o mai avea!” Mi-a arătat cu mâna o uliță. Am pornit într-acolo. Cu greu am intrat prin noroi, dar era gata-gata să nu mai pot ieși. Undeva, spre Sfodia, la capătul acelei ulițe, am găsit casa lui ,,nea Jorjică”. Era doar mama lui acasă, o femeie de aproape optzeci de ani. I-am spus cine sunt și ce caut. Mi-a vorbit sincer, deschis, ca unui cunoscut de-o viață. Avea o gândire lucidă și făcea o analiză economică de specialist: ,,- Părinte, nu mai căutați degeaba, că nu găsiți var la nimeni aici în sat! Fiul meu a făcut ultimul cuptor acum doi ani și abia a reușit să vândă varul pană la Crăciun, acum trei luni. Nu mai merge! Nu-l mai cumpără nimeni. Iau toți vopsele lavabile, nu mai muncesc să stâmpere varul, să se ardă, să se murdărească! Nu mai are cine-l căra. Nu mai sunt boi, nu mai sunt cai, iar cei care mai sunt nu au voie să meargă pe șosele. Nu mai avem mână de lucru. Cei care au lucrat, fie au murit, fie au plecat în lume să-și câștige o pâine. Acolo trebuie oameni tineri, puternici. În sat mai sunt doar babele ca mine. Noi nu putem munci. Nu cred că fiu-meu va mai face var anul acesta, iar dacă nu face el, nu mai face nimeni de aici!”

Am plecat cu un gust amar de acolo. Un sat pustiu, o industrie țărănească pierdută pentru totdeauna, tristețe, o populație risipită pe pământ și pe sub pământ. Am ajuns acasă deprimat. Nu mi-a mai trebuit nici mâncare. Am deschis televizorul, ca să-mi mai schimbe gândurile. Pe un post central era prezentată doamna Udrea scărpinându-se la nas. Am schimbat, scârbit, pe alt post național. Acolo, politicieni, comentatori politici și ziariști de prima mână comentau cu patos, profesionalism și competență un eveniment de importanță planetară. Era vorba de faptul că în ziua precedentă doamna Udrea se scărpinase la ureche!

Am închis televizorul. Îmi era lehamite. O lacrimă s-a strecurat sfioasă de sub gene. Am observat o carte pe masă cu poezii de Eminescu. Am deschis-o la întâmplare și am început să citesc: ,,Unde ești tu, Țepeș, Doamne, ca să pui mâna pe ei,/ Să-i împarți în două cete: în bandiți și în mișei./ Și în două temniți large, cu de-a sila să-i aduni,/ Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!…”

Așa-i că scrie frumos Eminescu? Păi, nu?