De origine probabil engleză, cuvântul naţionalism este folosit prima dată în Franţa, de un iezuit cu temperament puternic, abatele Barruel, care, în lucrarea sa “Mémoire pour servir à l’histoire du jacobinisme”, înfierează naţionalismul iacobin ca înlocuind “dragostea generală”.
Există, însă, o contradicţie în naţionalismul de tradiţie iacobină al Revoluţiei: un naţionalism salvator, universal, de eliberare a popoarelor; pe de altă parte, un naţionalism dominator, cocardier. De fapt, consideră Anthony D. Smith, “de la căderea Bastiliei până la căderea zidului Berlinului, un fir roşu străbate istoria lumii moderne. Firul roşu este naţionalismul şi el este cel care uneşte şi desparte popoarele în lumea modernă; deşi ia multe forme, rămâne acelaşi fir roşu care apare şi dispare: ascensiunea şi declinul naţiunilor şi naţionalismului”. Sau, în formularea lui Samuel P. Huntington: “naţiunile şi naţionalismul au fost trăsături esenţiale ale Occidentului din Secolul XVIII încoace. În Secolul XX au dobândit un rol central pentru popoarele din întreaga lume”. Autorul constată că, în zilele noastre, “naţionalismul este viu şi o duce bine în cea mai mare parte a lumii. În ciuda înstrăinării elitelor, majoritatea oamenilor din cele mai multe ţări sunt patrioţi şi se identifică puternic cu propria ţară”.
Naţionalismul francez şi cel englez nu au o dimensiune teritorială/telurică solidă, aşa că miturile lor fondatoare sunt valabile oriunde. De-a lungul istoriei, datorită posesiunilor coloniale pe care le-au stăpânit, Franţa şi Anglia s-au comportat atât ca naţiuni europene, cât şi non-europene, ceea ce explică (mai ales în contextul imigraţiei masive dinspre alte continente) faptul că elitelor le-a fost greu să pledeze pentru o identitate etnică proprie. Naţionalismul european continental (şi, în special, ideea germană de Volksgeist) este, însă, produsul unor factori de ordin geografic nevalabili în cazul Franţei şi Angliei, elementul etnic (popor, naţiune) s-a întrepătruns cu cel statal. Aici, naţionalismul s-a manifestat la început ca un fenomen cultural al popoarelor-fără-stat.
În Germania, Polonia, România, oamenii de litere au fost cei care au scos la iveală conştiinţa naţională; în Franţa, prinţii aveau conştiinţa de stat. Figuri semnificative din Centrul Europei (ca Herder şi Părintele Jahn în Germania, Sandor Petofi în Ungaria, Ljudevit Gaj în Croaţia, Vuk Karadzic în Serbia sau Taras Şevcenko în Ucraina) au jucat un rol crucial în punerea bazelor statelor moderne pentru popoarele din care făceau parte. Cât de diferită este povestea naţionalismului în Franţa, unde legiştii au creat statul francez unitar prin reprimarea tendinţelor regionaliste. În Anglia, fondatorii statului-naţiune au fost neguţătorii şi armatorii, care, ajutaţi de piraţi, au adus prosperitatea Coroanei.
In Romania nu exista „Nationalism”….Exista o disolutie a notiunii de nationalism si de patriotism.
Cel putin dupa ’89 s-a promovat si mentinut puternic un curent de deznationalizare a tarii…!!!
Cei care au acaparat puterea au decis asta, pentru a se putea distruge tot si vinde tot fara vreo opozitie din partea cuiva….Totul trebuia distrus si sters de pe harta tarii precum cuplul Ceausescu….Asa ni s-a indoctrinat si asa am fost manipulati ca tot ce s-a distrus si vandut purta marca acelui cuplu si nu a intregii natiuni…
Acum dupa 25 de ani ne mai trezim unii….si ne mai intrebam unde este tara noastra???Unde ne sunt valorile si bogatiile noastre si cea mai ramas al Natiunii romane???
Pentru ce am mai putea lupta si pentru ce ne mai putem sacrifica???