Profesorul de Religie, un model de conduită pentru „ucenicii“ săi şi un mediator în şcoala în care îşi desfăşoară activitatea…

Când vorbim despre educaţie, nu trebuie să uităm de latura sa religioasă. Scoaterea educaţiei religioase din şcoală şi din societate ar echivala cu imposibilitatea de a primi cuvintele Domnului, cele care, aşa cum spune El, „sunt duh“, adică vii şi, în acelaşi timp, aducătoare de viaţă veşnică. Mai mult, dacă cele învăţate prin ştiinţe sunt temporare, cele învăţate prin educaţie religioasă sunt veşnice, iar eliminarea acesteia înseamnă oprirea accesului la comuniunea în iubire cu Dumnezeu.

Fiecare etapă din viaţa unui om are importanţa ei, iar un sistem educativ va fi complet numai atunci când va cuprinde toate formele de informare şi de formare, pentru toate nivelurile de vârstă: preşcolar, şcolar, adolescent, tânăr. Altfel spus, pentru reuşita orei de Religie, sunt necesare o bună cunoaştere a particularităţilor etapelor de dezvoltare psihogenetică şi adaptarea la specificul acestora, aşa cum şi Sf. Ap. Pavel vorbeşte, în Epistola sa către Evrei, despre tratarea diferenţiată a oamenilor în învăţare: „(…) Pentru cei tari trebuie hrană tare, pentru cei mici, lapte. Pentru că oricine se hrăneşte cu lapte este nepriceput în cuvântul dreptăţii, de vreme ce este prunc. Iar hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au prin obişnuinţă simţurile învăţate să deosebească binele şi răul“.

Etapa adolescenţei este una dificilă şi delicată, tinerii fiind preocupaţi îndeosebi de orientarea profesională şi de alegerea unei cariere. De cele mai multe ori, în opţiunile lor, ei se gândesc la o meserie bănoasă, ignorând latura spirituală a vieţii şi importanţa acesteia. O puternică influenţă asupra modului lor de gândire îl are societatea de astăzi, materialistă şi lipsită de sentimentul onoarei, al cinstei, al dreptăţii. Evident, nu le putem contesta dreptul la stabilitate materială, dar misiunea Profesorilor de Religie este să-i înveţe să ceară ajutorul divin pentru dobândirea mai întâi a bunurilor spirituale şi apoi a celor pământeşti. Ca argument, avem versetele din Predica de pe Munte (Matei 6, 33): „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă“.

Aşadar, ieşit de sub „autoritatea“ familiei, adolescentul, spre deosebire de elevul şcolar, care încearcă să imite comportamentul adulţilor, simte nevoia să fie distinct de ceilalţi, se află într-o continuă şi permanentă căutare, atât de ordin fizic, cât şi spiritual; tânărul se află în căutarea propriei identităţi. Din dorinţa de a fi unic, de a se face remarcat, el acordă o grijă mai mare propriei persoane şi încearcă să se evidenţieze ori de câte ori are prilejul şi ocazia. Pe plan psihologic, apar tensiuni, conflicte, dizarmonii. Fiecare tânăr în parte evoluează într-un anumit mod, sub influenţa unor factori precum anturajul, mediul socio-educaţional etc.

Adolescentul este la vârsta în care începe să se întrebe cine este el şi ce rost are în lume, cine şi ce este Dumnezeu, dacă există viaţă veşnică. În cazul în care profesorul nu aduce argumente solide în sprijinul afirmaţiilor sale şi nu-l tratează pe elev cu respectul cuvenit unui partener egal de dialog, dacă îl ironizează sau îl face să se simtă vinovat, urmarea este catastrofală: pierderea spirituală a acestuia. Ca urmare, adolescentul nu va mai fi preocupat de ora de Religie, considerând-o prea moralizatoare, şi va căuta alţi profesori deschişi la dialog. Problema este că unora dintre dascălii formaţi în perioada „materialismului dialectic şi ştiinţific“ le lipseşte calitatea de bază: credinţa.

Vorbind despre acest lucru, nu putem să nu subliniem că, pentru a contura la alţii o cultură spirituală solidă, Profesorul de religie trebuie să o deţină el însuşi şi să o practice, devenind, astfel, un model pentru „ucenicii“ săi. Astfel, este imperios necesar să-l determinăm pe tânăr să ia atitudine faţă de religie, să nu rămână într-o stare de apatie şi indiferenţă la ceea ce se întâmplă în jurul său, să-i descoperim exemple morale şi un sistem de valori sănătos, pentru a nu mai fi tentat să aleagă din exemplele negative despre care citeşte în reviste/ziare sau pe care le vede la televizor sau în anumite medii.

Având în vedere misiunea Profesorului de religie, acesta joacă un rol de maximă importanţă în formarea unei personalităţi armonioase a elevilor, prin atitudinile sale pozitive şi benefice, luminoase, prin încrederea acordată, îngăduinţa, toleranţa, îmbinată cu fermitatea, dialogul deschis şi prin acţiunile desfăşurate. El îşi poate pune amprenta pe cristalizarea şi cizelarea personalităţii tânărului, pentru că este alături de acesta, ca factor educativ, din copilărie şi până la sfârşitul adolescenţei.

Împlinirea orei de Religie depinde de strategia didactică aleasă de profesor pentru a-l determina pe adolescent să-şi deschidă sufletul, de tipul de relaţie stabilit cu elevul şi cu întreaga clasă, astfel încât dascălul să aibă sentimentul împlinirii sufleteşti şi satisfacţiei profesionale. În această perioadă a vieţii tinerilor, Profesorul de religie îi poate pierde sau câştiga, prin credinţa pe care le-o insuflă. Rolul său, de îndrumător de suflete, de mediator în viaţa sa tumultuoasă, plină de întrebări, dileme şi angoase existenţiale, chiar şi în momente de criză şi tulburări de comportament sau personalitate, este asemenea celui al preotului, iar a doua sa Biserică o constituie Şcoala, unde încearcă să-L aducă pe Dumnezeu. Pentru aceasta, atitudinea faţă de elevi nu trebuie să fie una extremă: abandon şi neimplicare sau, dimpotrivă, exagerare în îndrumare.

Profesorii de religie trebuie să reuşească în demersul lor de a înlătura temerile care apar la adolescenţi: teama de a nu fi luat în seamă – prin angajarea elevului în îndeplinirea unor sarcini cu valoare socială, responsabilizându-l în acest fel; sprijinirea iniţiativelor acestuia; teama de a fi neînţeles, marginalizat, minimalizat şi ironizat – prin înţelegerea lui, asigurarea unor condiţii prielnice de dialog, asigurarea confidenţialităţii; teama de a fi sancţionat pentru neîmplinirea aşteptărilor celor maturi – prin tact, răbdare, îngăduinţă, intervenţii delicate, de fineţe, aşa încât tânărul să nu se simtă lezat; teama de a nu se cunoaşte destul de bine – prin oferirea modalităţilor de autocunoaştere şi confruntarea propriei imagini despre sine cu alteritatea; teama de banal sau de obişnuit – prin stimularea creativităţii şi a originalităţii.

Educaţia religioasă propune valori constante, revelate, care, odată interiorizate, au şi rolul de a unifica toate valorile cuprinse de conştiinţa omului. Ea este importantă pentru copii şi elevi atât ca sentiment, cât şi ca logică de explicare a lumii. Disciplina religie le oferă copiilor perspectiva comuniunii veşnice cu Dumnezeu şi cu semenii, mai ales că aceştia nu pot înţelege complet un fenomen fără finalitate. Ea le propune modele vii de bunătate şi sfinţenie, necesare în viaţa personală şi comunitară.